„Non-ficțiunea va avea de jucat un rol din ce în ce mai important“ – interviu cu Mona NICOARĂ

25 septembrie 2018   Film

În perioada 3-7 octombrie va avea loc la Arad cea de-a cincea ediție a Festivalului de Film documentar, fARAD. Tema acestui an este „Trup/Suflet“. Am întrebat-o pe Mona Nicoară, regizoare și directoare artistică a festivalului, cîtă nevoie de film documentar există și ce se va întîmpla anul acesta la festival. 

Ce v-ați propus să faceți la fARAD?

Am vrut să facem un festival despre diversitatea formală a filmelor documentare. Să ieșim din automatismele care zic că documentarul e doar un vehicul de transmitere a informației și să ne uităm la cinema-ul de non-ficțiune ca la o artă cu posibilități de expresie practic infinite. În lumea asta sînt prea puține festivaluri care explorează programatic aspectele formale ale documentarului și granițele dintre ficțiune, non-ficțiune, film experimental și arta video. Iar în partea noastră de lume nu mai era nimeni care să facă asta.

Prima temă a fost aleasă de moment (aniversarea Revoluției cădea chiar în același week-end cu prima ediție a fARAD-ului) și ne-a dat ocazia să arătăm filme din marile festivaluri din toată lumea și recuperări de arhivă care erau foarte diferite formal și ca abordare emoțională în abordarea ideii de revoluție. Am păstrat această formulă de programare – temă și variațiuni – pentru că permite o ofertă de programare incitantă și pentru noi, și pentru public.

Cum a crescut festivalul în timp?

Festivalul a pornit practic de la zero: Aradul nu avea un festival de film, iar autoritățile locale, adică Primăria și Centrul Municipal de Cultură, au venit cu propunerea de a organiza un festival de film documentar către FilmETC, asociația fondată de Corina Șuteu împreună cu Oana Radu și Mihai Chirilov. Colaborasem cu FilmETC la Making Waves, festivalul de film românesc inițiat de ei la New York, și ei mi-au dat șansa să curatoriez selecția filmelor. Am prezentat prima ediție într-un vechi cinematograf proaspăt renovat și redeschis de autoritățile locale odată cu festivalul – Cinema Arta. De atunci, Aradul a mai renovat alte două cinematografe, care au devenit locații suplimentare pentru fARAD, proiecțiile au crescut ca număr și festivalul s-a întins pe cinci zile. De trei ani am adăugat și un laborator pentru proiecte în dezvoltare care vin să primească feedback de la colegi de breaslă înainte să intre în centrifuga finanțărilor și presiunilor de piață, și un workshop de sunet și el unic în țară, cu Dana Bunescu, care nu este doar un monteur și un mentor cum nu sînt mulți, dar este și o împătimită a prizei și designului de sunet.

Cîtă nevoie de film documentar există?

Cîtă nevoie de artă există? Cam tot atît. Publicul dorește să meargă dincolo de oferta gen Discovery și vine afluent către festivalurile de documentar. Vedem asta și la One World Romania, unde sînt și eu co-programator, și la Astra, care a devenit un festival foarte mare, dedicat exclusiv documentarului, și la TIFF, unde non-ficțiunea se bate cot la cot cu ficțiunea pentru un public enorm. Mai mult, mi-e teamă că într-o lume obsedată de „fake news“ și dominată din ce în ce mai mult de minciuni pragmatice și fantasme folositoare, non-ficțiunea va avea de jucat un rol din ce în ce mai important.

Ați reușit să creșteți și un public de filme documentare la Arad?

Parte din public era deja acolo: încă de la sfîrșitul anilor ’60, în Arad funcționează grupul kinema ikon, care a făcut documentare experimentale și de avangardă în underground pînă la Revoluție. Acolo au crescut și cresc în continuare generații de artiști care știu bine gramatica cinema-ului și a artelor vizuale. Apoi, publicul mai larg al evenimentelor culturale din oraș e clar că dorește să vadă și alte filme decît cele care se dau la mall și pînă acum cinci ani nu avea unde să facă asta – așa că a primit fARAD-ul cu brațele deschise. Colegii de la CitiZenit, un excelent grup de tineri care au început să promoveze filme de festival în Arad, contribuie și ei mult la cultura cinematografică a orașului. Cred că toți acești factori, plus o programare fără compromisuri și stimulantă, au contribuit la succesul fARAD-ului de pînă acum.

Care e tema acestei ediții și ce aveți în program?

Anul trecut, cam pe vremea asta, cînd tocmai se terminase a patra ediție a festivalului, se adunase o serie de documentare interesante ca formă, toate despre sexualitate și intimitate. Așa că le-am propus colegilor mei să facem o ediție despre relația trup – suflet. Nu știam la vreme aceea că un hibrid românesc de ficțiune și documentar avea să cîștige în iarnă Ursul de Aur la Berlin – Nu mă atinge-mă, curajosul film al Adinei Pintile, cu care am decis imediat să deschidem festivalul. Ni s-a potrivit, cum se zice, mînușă. Filmul de închidere l-am luat tot de la Berlin: Dream Boat, un delicios musical în culori pastelate despre un vas de croazieră încărcat de dorințele, dezamăgirile și aspirațiile bărbaților gay din Europa și zona Mediteranei.

Apoi, avem cîteva premiere pe România: Roll Red Roll, un thriller despre o temă din păcate de mare actualitate politică: cultura violului în liceele americane, Artistul și perversa, o comedie romantică despre iubirea profundă, dublată de BDSM, dintre un compozitor austriac care descinde dintr-o familie de naziști și soția și „sclava“ lui, descendentă a sclavilor africani aduși în America de Nord. Rocco, despre un star porno italian, este de fapt un film despre familie și un „bromance“ între protagonist și vărul lui, cameramanul și colaboratorul lui de o viață, aflați amîndoi la amurgul carierelor lor. Avem apoi Obscuro Barroco, cîștigătorul premiului Teddy dedicat filmelor LGBTQ de la Berlin de anul acesta, un film experimental de o frumusețe vizuală rară, plasat în jungla urbană în continuă metamorforzare din Rio de Janeiro.

Ca întotdeauna, avem și arhive: o proiecție de arhivă, un documentar al marelui Pier Paolo Pasolini, Întîlniri despre iubire, care ar putea foarte bine să treacă drept un film despre România de azi, deși a fost făcut în 1964 despre atitudinile italienilor despre sexualitate, iubire, căsnicie etc. Și Queerama, un lung și fascinant videoclip despre reprezentarea identităților alternative în mediile vizuale, montat din arhivele de film și televiziune din Marea Britanie. Și tot ca în fiecare an, avem un film românesc, PhoeniXXX-ul lui Mihai Dragolea, un cinéma vérité foarte curat formal și etic despre două fete care lucrează în înfloritoarea industrie a videochat-urilor erotice – care va fi arătat împreună cu un scurtmetraj frentic despre Ren Hang, celebrul tînăr artist care s-a sinucis din pricina cenzurii impuse nudurilor în China.

Avem și filme de public (amuzantul Sexpertul vă răspunde, din India, e un titlu aproape autoexplicativ), proiecții pentru copiii (Vrei să fii vecinul meu?, despre o emisiune americană pentru copii care este de fapt un exercițiu de inteligență emoțională) și o proiecție accesibilizată pentru nevăzători – cîștigătorul de la DokLeipzig, Licu, o poveste românească, un proiect despre o viață de om de aproape un secol, care va fi arătat și în avanpremiera fARAD, ca parte a unui eveniment despre centenarul artelor, precedat de o discuție cu regizorul Laurențiu Damian, criticul și scriitorul timișorean Mircea Mihăieș și păstorul actual al grupului arădean kinema ikon, Călin Man, moderată de președintele fARAD și fostul ministru al Culturii, Corina Șuteu.

a consemnat Ana Maria SANDU

Foto: Rudolf Costin

Mai multe