„Noi nu deţinem adevărul“ – interviu cu Ileana BÎRSAN şi Claudiu MITCU

21 iunie 2017   Film

Procesul, un film documentar semnat de Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan, a avut premiera românească la TIFF, în cadrul Zilelor Filmului Românesc. Filmul a stîrnit deja reacții vii din partea publicului, pentru că prezintă un caz complicat și controversat care a avut, de-a lungul timpului, ecouri în mass-media. Mihai Moldoveanu, fost ofițer al armatei române, a fost condamnat la 25 de ani de închisoare pentru o crimă pe care susține că nu a comis-o. După un lung şir de încercări de a-şi demonstra nevinovăţia, în iunie 2012 Curtea Europeană a Drepturilor Omului i-a dat dreptate lui Moldoveanu. Documentarul îl urmăreşte pe acesta după eliberarea provizorie şi se concentrează pe rejudecarea dosarului şi pe consecinţele noii sentinţe, oferindu-i spectatorului rolul de jurat.

De ce acest film, de ce acest caz – cazul Mihai Moldoveanu? Și cum a început pentru voi toată această poveste?

Claudiu Mitcu: Totul a început în urmă cu patru ani, cînd Ileana m-a anunțat că face un interviu pentru o publicație cu Mihai Moldoveanu. Am citit interviul, am văzut o emisiune la care Mihai Moldoveanu era invitat, i-am spus Ilenei că mă interesează foarte tare acest subiect și, mai tîrziu, i-am propus să facem filmul împreună. Mi-am dat seama că e genul de proiect care se va întinde, că implică studiul cîtorva sute de pagini din dosarul lui Mihai și singur nu aș fi putut să fac asta. După doi ani am apelat și la Ilinca Micu, documentarist.

Ileana Bîrsan: Chiar în primele zile ale lui 2013, am dat întîmplător de pagina de Facebook a lui Mihai Moldoveanu. Am văzut toate materialele video de acolo și de pe Internet. Nu mă mai puteam opri. M-a intrigat foarte tare, pe de-o parte, înverșunarea cu care își prezenta cazul și lupta de a-și demonstra nevinovăția, și pe de altă parte, modul articulat, fluent și argumentat în care își susținea cauza. Asta a fost intriga, ca să zic așa. După care, urmărind procesul de rejudecare, ședință de ședință, am început să realizăm că dosarul are încă foarte multe necunoscute și semne de întrebare. 

Ce a presupus pentru voi documentarea, pentru doi oameni de film care nu sînt jurnaliști de investigație, nu au avut nici o legătură directă cu sistemul juridic din România?

C.M.: Documentarea a constat în studiul dosarului și urmărirea evoluției procesului lui Mihai Moldoveanu, după 2013, cînd CEDO a hotărît că Mihai Moldoveanu nu a avut un proces echitabil și a început procesul de rejudecare. Am fost prezenți timp de doi ani la toate ședințele de la ÎCCJ (Înalta Curte de Casație și Justiție). Nu am fost lăsați să filmăm în sala de judecată, așa că, înainte de a intra în sală cu Mihai și cu avocata acestuia, discutam despre ce își propun și ce speră de la respectivul termen, apoi stăteam în sală și urmăream evoluția procesului, și apoi discutam din nou cu ei despre cele întîmplate în sală. După mai multe cereri, am reușit să intrăm în posesia imaginilor de arhivă de la Tribunalul Oradea cu cercetarea la fața locului (din 1995), ancheta și reconstituirea făcută cu Mihai Moldoveanu (1996).

I.B.: Dincolo de studierea dosarului în pas cu ședințele procesului de judecare, am fost de două ori la Oradea, pentru identificarea locului și a zonei în care au avut loc cele două infracțiuni, pentru o reconstituire în timp și spațiu pe care am încercat să o facem, conform scenariului Parchetului în privința crimei, ca să pricepem și să încercăm să ne apropiem de adevăr, am consultat presa locală a acelei vremi. Am încercat să luăm legătura și să îi convingem pe reprezentanții sistemului implicați în dosar că opinia lor este importantă și necesară. Nici unul dintre cei la care am ajuns nu a vrut să vorbească. Ne-am consultat și cu specialiști, procurori, criminaliști.

Cum v-ați apropiat de personajul, de omul Mihai Moldoveanu? Cum a evo-luat relația voastră pe parcursul realizării filmului?

C.M.: Eu cu toate personajele cu care am colaborat la documentarele mele am rămas într-o relație foarte bună. Dacă oamenii simt că ești sincer, e simplu. Cred că relația noastră a evoluat firesc, avînd în vedere că ne-am întins pe o perioadă lungă cu acest proiect. La final, au fost cîteva lucruri pe care Mihai le vedea alt-fel în film și am început o discuție despre o variantă de montaj/poveste pe care să o facă el, așa cum simte că ar trebui să arate filmul. Sper să se concretizeze. Cred că ar fi foarte interesant să scoatem un DVD în 2018 în care să avem două versiuni de montaj (a noastră și a lui Mihai).

I.B.: Mihai a fost foarte deschis de la bun început să explice, să povestească, să lămurească situația în care se afla. Însă nu am putut discuta alte subiecte decît problemele legate de dosarul lui. Niciodată nu l-am putut surprinde vorbind și despre alt subiect. E o obsesie și se vede asta și în film.

Un plus al filmului mi se par imaginile de arhivă din 1995 și 1996 – ancheta de la poliție și reconstituirea crimei. Cum ați reușit să le obțineți și cum le-ați încadrat în structura filmului?

C.M.: A fost destul de dificil să intrăm în posesia imaginilor de arhivă (deși, legal, aveam dreptul să le obținem imediat după terminarea procesului). A durat aproximativ un an pînă le-am obținut. Aș vrea să îi mulțumesc doamnei Raluca Prună pentru ajutorul acordat. Am încercat mai multe variante de montaj, pînă la urmă, cea finală ni s-a părut cea mai potrivită și onestă. Am încercat să folosim aproape toate imaginile de arhivă la care am avut acces și asta pentru că era singurul punct de vedere al autorităților în acest proces. Ni s-a părut foarte important să arătăm cum se făcea o anchetă, o reconstituire în anii ’90. 

I.B.: Am insistat vreme de mai bine de un an, cu cereri către Tribunalul Bihor, și în cele din urmă le-am obținut, deși nu ar fi trebuit să așteptăm atît. Toate cele trei categorii de imagini de arhivă (cercetarea la fața locului, ancheta din birou și reconstituirea) sînt singura mărturie legată de punctul celălalt de vedere, cel al procurorilor, în care am încercat să intervenim cît mai puțin.

Cum ați reușit să vă păstrați obiectivitatea? Imaginile de arhivă despre care Mihai Moldoveanu  susține că au fost o înscenare par veridice, personajul pare sincer acolo în declarații… Ați avut îndoieli? V-ați gîndit, totuși, la un moment dat că ar fi posibil ca Moldoveanu să fie vinovat?

C.M.: Îmi place să cred că ne-am păstrat obiectivitatea, acest film nu este în primul rînd despre vinovăția sau nevinovăția lui Mihai, acest film este într-o mai mare măsură despre un proces la care noi am fost martori, proces în care am constatat că nu s-a făcut o reconstituire pentru a se stabili niște timpi, un proces în care au apărut niște „analize“ ale unor amprente de nicăieri, amprente care nu erau nici ale victimei, nici ale lui Mihai Moldoveanu (sau ale prietenilor săi), au dispărut corpuri delicte, o geacă, niște adidași – lucruri care ar fi ajutat la niște probe ADN.

I.B.: În cei patru ani în care am lucrat la film, am sucit povestea pe toate părțile. Pînă să discutăm despre vinovăție sau nevinovăție, avem un dosar plin de greșeli sau abuzuri, începînd chiar cu cercetarea la fața locului, din 1995. Foarte multe probleme ale dosarului au fost generate de această cercetare precară. Însă ce a fost uluitor pentru noi a fost să constatăm că după aproape douăzeci de ani, după o hotărîre CEDO favorabilă lui Moldoveanu, în procesul de rejudecare completul de judecătoare nu a făcut toate eforturile pentru aflarea adevărului și pentru eliminarea oricărei suspiciuni și îndoieli în ceea ce-l privește pe Moldoveanu.

Ce s-a întîmplat cu ceilalți doi inculpați – Rotariu Gabriela şi Honciuc Georgică? Ați discutat cu ei? De ce ați ales să nu-i includeți deloc în film?

C.M.: Ceilalți doi inculpați sînt liberi, sînt plecați din țară. Și-au executat fiecare pedeapsa primită. Am discutat cu Georgică la un termen de judecată, ne a promis că după terminarea procesului o să stea de vorbă cu noi, pînă la urmă n-a mai acceptat, iar de Gabriela n-am reușit să dăm.

I.B.: A fost alegerea lor să nu apară în acest film. Amîndoi știau că facem acest documentar.

Ce s-a întîmplat cu procurorii pe care i am văzut în imaginile de arhivă?

C.M.: Procurorul din anchetă, din cîte știm, este la pensie și e administrator de bloc. Procurorul care a condus cercetarea la fața locului este avocat și a fost personaj-cheie în filmul de ficțiune De ce eu?.

Care este, de fapt, miza filmului? Și ce spune el despre sistemul juridic din România?

C.M.: Miza filmului este una di-rec-țio-nată pe acest caz, filmul e despre un om care nu a avut un proces corect. Sau așa cred eu. Noi sperăm să fie un caz particular, care nu definește sistemul juridic din România.

I.B.: Ideal ar fi, deci foarte puțin probabil, ca cineva din ministerul public să se autosesizeze și să dorească să cerceteze încă o dată acest dosar. Filmul nu dezbate problema vinovăției/nevinovăției, de vreme ce noi nu deținem adevărul. Încercăm să fim cît mai lucizi, onești și atenți la problemele cuprinse în ultimul proces, cel de rejudecare.

Ați avut premiera românească la TIFF. Care a fost reacția publicului, ce întrebări au pus spectatorii în sesiunea de Q & A și cum au decurs discuțiile din sală?  

C.M.: Filmul are 90 de minute, iar discuțiile după ambele proiecții s-au întins, fără exagerare, cam pe la două ore și 15 minute de fiecare dată. Îmi e foarte greu să mă gîndesc la o întrebare anume, e genul de film care te face să îți pui și să pui întrebări. Întrebările publicului au fost diverse, unii aveau curiozități despre film și procesul de documentare și filmare, iar cei mai mulți i-au adresat întrebări lui Mihai (prezent și el alături de noi la proiecții), întrebări fie personale, fie despre proces, despre experiențele din pușcărie, despre trecutul lui.

I.B.: Emoțiile și grija la TIFF au fost mai puțin pentru film, cît pentru protagonistul filmului. Sesiunile de Q&A mi au întrecut orice așteptări legate de interesul pentru subiect, atenția pentru un caz deloc ușor și simplu, cîntărirea cu măsura justă a ceea ce se vede pe ecran. 

a consemnat Adina POPESCU

Mai multe