Noapte electrică
● Good Time (SUA, 2017), de Josh & Benny Safdie.
Acum trei ani, filmul unor frați-regizori nu prea cunoscuți reprezenta contrapunctul absolut al unei ediții canneze molatice, cu alaiul ei de filme „de autor”, unde autor nu înseamnă o viziune singulară asupra lumii, ci un pretext numai bun pentru academisme și flexări de mușchi. Good Time – așa se chema acel film – își lua titlul în serios, lipindu-ne de ceafa unui escroc atașant care dă de belea, într-o cursă nebunească pînă la capătul nopții. Capabil de accelerări bruște compensate doar de fascinația privirii rătăcite peste neoanele orașului, filmul părea un bolid de curse pilotat de un șofer pe ecstasy, pentru care toate lucrurile se amestecă, iar ceea ce rezultă are o textură aparte. Acum, Good Time se vede pe Netflix și prospețimea sa e încă intactă. Uncut Gems, noul film al fraților Safdie (tot pe Netflix, deși ambele filme sînt filme de cinema), duce totul la un alt nivel de bezmeticeală – dar parcă nu mai regăsește prelungirile poetice care să facă dintr-o noapte de „hoții și vardiștii” un spectacol electric.
La vremea lui, Good Time a părut o sinteză a tuturor căutărilor extatice prin peisajul newyorkez pe care Josh și Benny Safdie le puseseră la cale în trecut. Cineaști americani independenți care se respectă, frații Safdie și-au încercat mîna și în mumblecore-ul cu lume boemă și dezaxată (Daddy Longlegs, 2009, delicios), și într-o investigare a marginalității care se tupilează chiar în centrul metropolei (Heaven Knows What, 2014, o docudramă despre dependenții de droguri tari). Dar asta nu e tot: trip frenetic pe urmele unui individ mai mult buclucaș decît tîlhar, mai mult vulnerabil decît rebel, Good Time revelează doi artiști ai nopții cum nu s-au mai văzut de la Scorsese (care va produce Uncut Gems). Pentru frații Safdie, New York-ul noaptea e o chestie sublim-înfiorătoare, care întinde capcane irezistibile la fiecare pas, iar muzica electronică fabuloasă a lui Daniel Lopatin e-acolo ca să lichefieze tot tabloul. Good Time, într-un sens, e un film de gen: un action movie care-și alege drept playground orașul american unde nimeni nu doarme – dar ceea ce face prețul acestui film somnambul sînt tocmai ieșirile sale în decor, care îl abat de la traseul bine stabilit, de tip jaf eșuat-fugă-capturare, și îl duc hăt departe, în nocturn. Trăgîndu-ne de mînecă înspre New York-ul invizibil – frații din film se trag dintr-o familie de greci, iar Connie își petrece parte din noapte în casa unei familii de negri din Queens –, filmul reinventează locurile cele mai familiare: oare cum ar arăta un parc de distracții cufundat în beznă și păzit de Barkhad „I’m the Captain Now“ Abdi?
Mergînd contra convențiilor genului, Good Time se lasă în voia unui scenariu dezordonat și imprevizibil (Ronald Bronstein, care a jucat rolul principal în Daddy Longlegs și a co-scris tot ce au filmat frații Safdie de-atunci încolo, e un maestru al faultului linearității clasice în care evenimentul A conduce cu necesitate către evenimentul B). Să nu ne mire că filmul zigzaghează fără oprire și că fiecare secvență a sa îl aduce pe Connie, protagonistul filmului, cu un pas mai aproape de infern. Ratînd copilărește un jaf armat și lăsîndu-și fratele bolnav mintal în mîinile polițiștilor, Connie ticluiește un plan de a-l recupera – sau, mai bine zis, îl improvizează pe parcurs. E extraordinară secvența în care, ajuns într-un spital în care sînt internați deținuți, Connie îl confundă pe fratele său cu unul dintre pacienți, iese pe furiș din spital împingînd necunoscutul într-un scaun cu rotile, apoi ajunge cu chiu, cu vai în casa unui străin, în partea opusă a orașului – și abia acolo își dă seama de greșeală. Dar e prea tîrziu: acum va trebui să joace cu cartea asta. Dacă există vreun erou de film care să alerge, în ciuda tuturor eforturilor, spre propria-i pieire, atunci Connie e omul nostru.
Good Time e un film bazat în egală măsură pe acest staccato în care bucata contemplativă calmează fuga haotică și pe un simț cromatic de zile mari: pînă și jaful eșuează din cauza unui gaz care împrăștie vopsea roșie pe tot ce prinde, strecurat în geanta cu cash. Fugind cu capul înainte, Connie e purtat pe brațe de un actor chintesențial al deceniului – l-am numit aici pe Robert Pattinson –, care-a făcut o piruetă la 180 de grade cu cariera sa, reorientînd-o dinspre entertainment ieftin spre film de artă. În fiecare nou film, Pattinson se-afundă tot mai mult, cu o furie teribilă, pe teritoriul experimentului. Iar experimentul începe pe propria piele: Pattinson are nevoie să-și desfigureze fața, să și-o acopere cu barbă neglijentă sau – ca în filmul ăsta – să-și vopsească părul, să-și pună o glugă de hanorac pe cap și să se piardă în noapte. Stopîndu-și cursa într-un zgîrie-nori în compania unui dubios, pe măsură ce se face ziuă, Pattinson va fi parcurs ceva distanță – și nu e deloc neplauzibil de văzut în acest film un documentar despre un vagabond nictalop care așteaptă cu teamă răsăritul.
Good Time este disponibil pe Netflix.