Nevoia de sfinți
● A hidden life (SUA, 2019), de Terrence Malick.
Unul dintre puținii filosofi ai filmului contemporan (alături de Bruno Dumont, James Gray, Carlos Reygadas sau Nuri Bilge Ceylan), americanul Terrence Malick este preocupat, în cel mai recent film al său, A hidden life, de limitele dincolo de care rezistența individuală scrie una dintre acele multe istorii anonime care, însumate, vor naște apoi marea istorie. Inspirat de cazul real al fermierului austriac Franz Jägerstätter, A hidden life este o mostră de pur cinema și o meditație vizuală de aproape trei ore despre cazul unui om de rînd care refuză să se alăture nazismului, în care vede echivalentul unui pact cu Antihristul.
Dacă la început este un țăran conștiincios care își face stagiul militar, un orfan de război funcțional în cadrul obștei, pe parcursul conștientizării consecințelor acțiunii sale (consătenii îl condamnă și îl consideră trădător, soția și fiicele sale sînt jignite și hărțuite permanent etc.), Franz aproape că se refugiază în ireversibilitatea alegerii sale, în semnificația ei (nu este un spoiler, opțiunea lui se conturează destul de devreme). Răul cuprinde ca o malefică ceață insidioasă și idilicul cătun pierdut între munți în care locuiește, iar protagonistul își află sensul vieții tocmai în faptul că lupta sa pare tot mai ubicuă și lipsită de sens („Noi sîntem ca o răsuflare, ca o umbră care se risipește“), pe fundalul triumfului marasmului nazist inspirat de supraomul lui Nietzsche („Noi am adulat zei străini“).
Excelent interpretat de cerebralul actor german August Diehl, Franz ajunge să fie disprețuit de semeni („Sacrifiul tău nu ar ajuta pe nimeni“, îi spune cineva) și condamnat inclusiv de familie (mama îl sfătuiește să renunțe), singura care îi stă alături fiind soția sa Franziska (exuberant interpretată de actrița Valerie Pachner). În închisoare, Franz are întîlniri cu personaje de inspirație dostoievskiană, care îi reconfirmă indirect alegerea, cum ar fi lunaticul Waldlan (expresivul Franz Rogowski) sau pictorul iconar, care îi vorbește despre forța de a vedea divinul din spatele nedreptăţilor și urîțeniei lumii. Este o polifonie continuă a vocilor, ca un refugiu suprem în fața căderii, a pierderii sufletului.
Conceptual, Terrence Malick a avut inspirația de mare cineast de a contracara abstractul și densitatea reflecției filosofice care îmbracă filmul prin fluiditatea permanentă a imaginii și finețea montajului în cadru din nesfîrșitele planuri-secvență, dar și prin poezia care infuzează permanent cuvintele cu ajutorul imaginii. Obiectivele cu distanță focală scurtă (superangulare) folosite abundent de directorul de imagine Jörg Widmer, încadraturile deseori experimentele și spectacolul în sine al travelingului lent de obicei avansînd în cadru, ca elemente de sintaxă vizuală, sparg imanența gîndului ducîndu-l spre vie chestionare, nu spre concluzie. Prin reflecția sa de existențialist al cinema-ului, Malick este un explorator, un vizionar, un cuceritor al unor noi tărîmuri ale conștiinței. El nu caută răspunsuri sau explicații pentru că știe că nici nu există (de aceea s-a și născut existențialismul, fiindcă nu există explicații). Malick se dedică, în schimb, căutării interioare permanente a personajelor sale într-un mod atît de lipsit de vanitate auctorială încît aproape că nici nu îl simți. Căutarea lui Franz proiectată pe tabloul unei lumi în descompunere („Așa se întîmplă cînd o lume moare. Oamenii supraviețuiesc, dar viața lor moare. Rațiunea lor de a trăi dispare“) contrabalansează, chiar și la nivelul său anonim, acea cădere a zeilor sub asediul unui rău absolut, cu atît mai periculos cu cît nici măcar nu îl poți recunoaște („Nu mai sîntem în stare să vedem răul?“, se întreabă el). (Ca o paranteză, scriitorul rus Evgheni Vodolazkin vorbea recent la București despre faptul că este foarte greu să te lupți cu răul dacă binele și răul au forme interșanjabile, dacă binele a devenit atît de murdărit în zilele noastre încît se confundă cu răul, aspect în care vede una dintre problemele fundamentale ale zilelor noastre.)
Malick se dovedește și aici un arhitect al spațiilor largi, luminoase, dialogînd între ele ca vasele comunicante, însă în acest film un rol special îl are și tăcerea, felul în care ea îmbracă izolarea eroului în închisoare sau felul organic în care ea se îmbină cu muzica eterată a lui Händel sau Arvo Pärt în maiestuoasele spații ale catedralei (o metonimie pentru rugăciunea continuă care crește în Franz odată cu eliberarea sa interioară („Întunericul la tine nu-i întuneric“, îi spune cineva). Interesant este că Franz nu se crede nici un moment un mesager al logosului, un martir în numele binelui sau un profet al unor vremuri tulburi. El are acea rară smerenie a rugăciunii care e specifică numai sfinților, deși pare să nici nu știe că aceștia există sau poate că asta nici nu ar avea importanță („Am avut două mii de ani de eșecuri, avem nevoie de un sfînt“ este o replică din film, într-adevăr, însă nu provine de la Franz).
Filmele lui Malick nu au un decupaj fix, ele se formează pe platoul de filmare ca un work in progress, ca o căutare privilegiată, inițiatică, aș spune, atît pentru cineast, cît și pentru actori și echipa tehnică. Personal, cred că semnătura autorului vine din acele cadre lungi, aparent superflue sau poate calofile, care în alte filme ar cădea la montaj sau ar fi doar momente de trecere între secvențe și momente dramatice-cheie. Aceste cadre sînt marca cea mai profundă a alegerii lui Malick pentru film ca amestec de structură bine gîndită și de improvizație, între ale cărei pauze se află tocmai acea autentică mirare a omului în fața lumii care îl duce spre sine. Sînt acele etape din cadrul procesului creației mai importante chiar decît creația finală. A hidden life mi se pare cel mai personal film al cineastului american de 75 de ani și definitoriu pentru semnătura sa, alături de The thin red line și Days of heaven. Ca să-l parafrazez tot pe Evgheni Vodolazkin, după care „viaţa e mai cuprinzătoare decît sensul ei“, filmele lui Terrence Malick sînt, din fericire, mult mai cuprinzătoare decît lumea pe care o reflectă.
A hidden life a fost prezentat în premieră națională la recent încheiatul festival Les Films de Cannes à Bucarest și va intra în cinematografe anul viitor.