Nesimţit de neprofesionişti

24 noiembrie 2011   Film

● Liceenii… în 53 de ore şi ceva (România, 2011), de Adrian Popovici. 

Pauline Kael scria odată că îi vine greu să decidă care dintre X şi Y (în loc de X şi Y, criticul dădea nume) e cea mai slabă actriţă a momentului, aşa că de fiecare dată optează pentru suspecta examinată cel mai recent. La rîndul meu, n-aş şti să-i numesc cu certitudine pe cei mai răi (adică pe cei mai nepricepuţi/neglijenţi/nesimţiţi în relaţia cu propria meserie) dintre cineaştii români ai momentului, dar, dat fiind faptul că regizorul Adrian Popovici şi producătoarea sa, Cornelia Paloş, sînt nu doar nesimţit de neprofesionişti, ci şi foarte prezenţi în ultima vreme (adică au devenit foarte lacomi în parazitarea firavelor resurse ale bugetului alocat cinematografiei de către statul român), i-aş indica pe ei. Presupun că noua lor bătaie de joc, Liceenii… în 53 de ore şi ceva, a fost (vag) concepută/visată, la un moment dat, ca o operaţiune de resuscitare/actualizare a vechii serii Liceenii. Produsul final nu întruneşte însă nici măcar condiţiile minime de apartenenţă la genul respectiv (high school movies). Pe lîngă faptul că unele decizii de casting fac să stea mintea în loc (Andi Vasluianu, născut în 1974, joacă rolul unui licean derbedeu, caracterizat la un moment dat de directorul şcolii prin cuvintele „copilul acesta“ şi apostrofat în faţa clasei de o profesoară jucată de Lavinia Şandru, care e mai tînără ca el), acest Liceenii… nu conţine destule tipologii de elevi şi profesori. Cele cîteva locuri comune pe care totuşi le conţine (de exemplu, eroul are o mamă alcoolică; apoi, apropierea dintre erou şi eroină – care iniţial sînt cuplaţi fiecare cu cîte un altcineva nepotrivit – e mijlocită de un text literar, Romeo şi Julieta) sînt presărate răzleţ, parcă într-o doară, printre locurile comune ale unui alt gen. Astfel, o bună parte din acţiune se învîrte în jurul asasinării unui traficant columbian de droguri căruia i se zice Gonzo (probabil că nu de la Gorzo, deşi, avînd în vedere nu puţinele omagii închinate à moi – „idiot, handicapat“ etc. – pe Internet de către doamna Paloş, pot fi iertat dacă mi s-a urcat la cap şi a ajuns să mi se năzară, trecător, că pînă şi opera cinematografică a domniei sale tot despre moi rapsodiază). Poliţia română are 53 de ore ca să rezolve misterul. Rezolvarea e o variaţiune fără noimă, la nivelul cum-face-omul-tot-aşa-şi-maimuţa, la celebrul coup din The Usual Suspects – Keyser-Söze-era-nimeni-altul-decît-şchiopul. (La Popovici, e ca şi cînd Keyser Söze s-ar dovedi a fi nimeni altul decît Screech din vechiul serial Salvaţi de clopoţel.) Pînă atunci, tovarăşii lui Gonzo din Cartelul de la Medellín descind la Bucureşti pentru a se îmbăia în sînge de licean născut în 1974, totul în acompaniament de „motherfucker“-uri articulate cu sete, pînă cînd sînt puşi cu botul pe labe de trupa de stivăn-sigali antrenată de profesorul de Romeo şi Julieta (Claudiu Bleonţ). Iar pînă atunci ne distrăm în primul rînd cu Costel Caşcaval, care, în rolul unuia dintre membrii găştii de puberi unul mai bărbos ca altul, din care mai fac parte Vasluianu şi Alexandru Potocean (fără însă ca vreunul să-l întreacă pe Toma Cuzin: acesta şi-a lăsat o barbă suficient de robinsonească încît să se poată ascunde cu totul în ea; întreaga distribuţie ar fi trebuit să-i urmeze exemplul), mai violează şi mai bate din cînd în cînd cîte o fată. (Dintre actriţe, Iulia Verdeş e maltratată de fiecare dată cînd apare.) 

O parte din aceste acţiuni se desfăşoară în intervalul de 53 de ore pe care-l acoperă ancheta, dar numai o parte: intervalul acoperit de toate evenimentele narate e aiuritor de elastic şi de greu determinabil, unele evenimente desfăşurîndu-se în mod clar mai demult (deşi nu sînt marcate ca flashback-uri, ci prezentate la grămadă cu celelalte) şi existînd cîteva „bucle“ intempestive, care readuc povestea la momentul asasinării lui Gonzo. În ceea ce priveşte tehnica regizorală, filmul e la fel de inert ca o telenovelă în toate secvenţele sale, mai puţin două – una în care derbedeii jucaţi de Vasluianu şi Potocean stau de vorbă pe o canapea, iar camera de filmat pare să se rotească în jurul lor, numai că, de fapt, nu camera se mişcă, ci canapeaua, şi una în care Vasluianu îl terorizeză pe Screech într-o toaletă, iar operatoria şi montajul acumulează jump-cut-uri şi sărituri peste ax. Ce-i cu secvenţele astea? E ca şi cînd Popovici s-ar fi apucat să experimenteze cu tehnicile respective a doua zi după ce-a auzit pentru prima dată de existenţa lor. Filmul arată mizerabil, ca şi cînd banii CNC-ului ar fi fost investiţi în orice în afară de filmare, care a fost făcută (pe casete Beta?) cu ultimele resturi. Şi cel puţin copia care a rulat la Scala nu dădea nici un indiciu cum că ar fi existat vreodată un design de sunet – toate zgomotele (de pildă, vocile actorilor, declicul unei brichete scăpărate la un moment dat de unul dintre ei şi trosnetele parchetului pe care călcau în timpul conversaţiei) avînd exact aceeaşi proeminenţă. Apelez la responsabilitatea viitoarelor comisii CNC, pentru ca incompetenţa şi nesimţirea cuplului Popovici-Paloş să nu mai fie sponsorizate pentru o vreme. 

Mai multe