NCR şi filmul de gen: Orizont, după Aferim!
E de mirare că nimeni nu se încumetă și nu se grăbește să constate că fluxurile filmului românesc se află într-o fază tranzitorie, între două „valuri“: cel ivit în 2001-2002 și următorul, așteptat să apară în acest al doilea lustru, în care tocmai am intrat, din deceniul în curs. Pentru că însăși contemplarea critică a ontogeniei distorsionate a filmului românesc ne-a raliat istoriografilor convinși sau dispuși să accepte (fie și „cu oarecare zîmbet“, „sub cea mai mare rezervă“, cum adăuga un mare înaintaș) că „momentele de cotitură“ intervin în domeniul literelor și artelor la intervale de 15-16 ani (aproximativ la jumătatea duratei unei „generații sociale“): pulverizarea „primei generații a fondatorilor“ (cu expatrierea unor Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Mircea Săucan), scoaterea treptată din matcă a „generației ’70“, ipotetica mișcare din a doua jumătate a anilor ’80 („deceniul satanic“) fiind „boicotată drastic, pînă a deveni inobservabilă“ (liderul ei virtual, Ovidiu Bose Paștina, n-a ajuns niciodată la un lungmetraj de ficțiune). Astfel am putut atunci scrie: „O vor răzbuna – presupun – primii ani 2000, ca de fiecare dată și prin înaintași longevivi artistic, dar mai ales prin nou-veniți“. E ceea ce au făcut, întrecînd toate prezumțiile calendaristice, Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Radu Muntean, cu suportul multiplu (y compris ca producător) al lui Lucian Pintilie. Iar curba evolutivă a Noului Cinema Românesc a fost la rîndu-i net desenată, prin afirmări spasmodice, nu fără contribuția barierelor interpuse de „restaurația mediocrată“. „Al Patrulea Val, mort?“, se intitula un articol din 2004, înainte ca primilor nou-veniți să li se alăture (mereu de pe rampele festivalurilor internaționale) Corneliu Porumboiu, apoi tripleta Adrian Sitaru – Radu Jude – Marian Crișan. Pentru ca în 2010 să intervină culminația de departe fără precedent și fără repetări, cu cinci-şase filme excelente sau foarte bune în același an, printre care – simptomatic – două documentare datorate lui Andrei Ujică și Alexandru Solomon (capodopera primului dintre cei doi, Autobiografia lui Nicolae Ceaușescu, lipsea totuși dintre premiile anuale ale Uniunii Cineaștilor, fiindcă ostilitățile perpetue trebuiau să aibă și ele o culminație).
NCR-ul (prescurtare totemică la care au recurs în premieră Alex. Leo Șerban și Mihai Chirilov într-un dialog din Dilema veche) și-a prelungit după 2010 eminențele în formulele inițiale sau tangente (de pildă, Cristian Mungiu cu După dealuri), cum e sigur că unele vocații vor răzbate peste bornele mișcării de grup. Dar definitorie în noul deceniu este deocamdată emergența filmelor de gen. Adică a celor evitate anterior, cumva programatic, oarecum în trena DOGMEI ’95. Primul care a ținut să sfideze prohibiția expresă a „crimelor și armelor“ din celebrul decalog danez, care stipula ritos „interzicerea filmelor de gen“, a fost purtătorul de fanion din 2001, Cristi Puiu – interpret-actant principal în Aurora din 2011 și insurgent împotriva „dogmei“, cu arma în mînă, pe care el însuși și-o confecționează spre a răzbuna nefericirile familiale. Veritabile repere sînt însă, în această ordine de idei, juxtapuse în anuar, Aferim! de Radu Jude în 2015 și Orizont de Marian Crișan, la acest început de 2016. Și anume pe cele două coordonate socotite prin tradiție a fi cele mai reprezentative pentru cinema-ul românesc „din toate timpurile“: filmul istoric sau de epocă și ecranizările/adaptările din literatura clasică – neatinse timp de un deceniu și jumătate de congenerii lui Jude și Crișan, nici de ei înșiși în primele două lungmetraje. Et pour cause: dacă prin filmele timpului prezent NCR-ul atestă continuități cu breșele izbutite de predecesorii Lucian Pintilie, Mircea Daneliuc sau Alexandru Tatos, întoarcerea în trecut obliga la rupturi pentru care nu găsim altă trimitere decît la Noul Film German din jurul anului 1970, declarat „fără nici o legătură“ cu înaintașii din prima jumătate a secolului.
Nici un punct de racord, în Aferim!, cu „epopeea cinematografică națională“ botezată ca atare în anii ’60 și expiată în 1999 (predestinatul Triunghiul morții de Sergiu Nicolaescu). În răgazul anului 2000 (fără nici o premieră autohtonă pe ecrane), ne-am dat seama că secolul care începuse pentru noi cu „păcatul originar“ al unei „înscenări deplorabile“, care „n-a putut trece peste valoarea unui film ocazional“ (Independența României din 1912, la 35 de ani de la războiul de independență) – cum se exprima un venerabil contemporan –, se încheia sub același blestem, al ocazionalului trîmbițat festiv, la comemorarea a (cifră dublă, cu hemoragia de mijloace aferentă!) 70 de ani de la războiul reîntregirii. Dincolo de bravurile care au depășit episodic blestemul, „de la zero“ se cerea reinventat filmul nostru de gen. În locul fantomelor de voievozi declamatorii, prin palate fictive sau bătălii de blockbuster, soluția în disperare de cauză a fost a unui film istoric… eseistic, aproape un road-movie… verbios (sîntem mereu în contre-emploi-uri), pe cărările pustietăților Țării Românești de la 1835, cu un zapciu șchiop, însoțit de fiul ce-i calcă pe urme și cu care conversează edificator (ca și cu alți drumeți), în timp ce cotrobăie șatrele țigănești și spațiile dintre, în căutarea unui rob fugar, care va fi în final scalpat din ordinul și sub ochii boierului ultragiat în onoarea sa de familist. Substituirea retoricii și a ținutelor marțiale cu fluența oralității peripatetice (transpare substanțial și savuros aportul coscenaristului Florin Lăzărescu) și cu picarescul dinamic din viermuiala șătrarilor și din tablourile vivante ale conacului boieresc și de la un tîrg cu animale și robi de vînzare – înseși moravurile nu tocmai avuabile și prejudecățile deloc flatante, date în vileag în premieră ecranistă absolută, toate răsplătesc magistral pofta și nesațiul, dar și umorul unei surdine discret parodice, cu care reformatorul-refondator le-a pertractat.
Eseistică este și „adaptarea liberă“ (astfel înscrisă pe generic) a nuvelei-roman a lui Ioan Slavici Moara cu noroc, în filmul pomenit al lui Marian Crișan. Pe acest palier, libertatea autorului nu putea include abolirea „moștenirii“ și „pornirea de la zero“ – în inevitabila referențialitate cu o proză din corpusul fondator al literaturii române și cu filmul unui cofondator de școală – ecranizarea lui Victor Iliu din 1957, sub titlul La moara cu noroc. Totuși, ruptura se produce, fiindcă nici aici tradiția nu-i lipsită de avataruri (ilustrativul subaltern, calofiliile greoaie ale fotogeniei sau distilările teatrale): cele două referențialități sînt mai degrabă escamotate pe generic și în textele publicitare, eticheta „ecranizare“ e respinsă, odată cu refuzul unui remake, enunțat explicit de realizator. Sub titlul Orizont, „totul se schimbă“, începînd cu mutarea acțiunii în zilele noastre și încheind cu finalul să-i zicem antimioritic: protagonistul nu așteaptă resemnat împlinirea soartei, ci îl ucide pe răufăcător. Gest a cărui violență sîngeroasă o preia însumată și pe a celorlalte două morți din finalul narațiunii clasice (Ana și Ghiță, rebotezați Andra și Lucian, rămîn teferi și activi). Iar pentru ca „thriller-ul 100% ardelenesc“ să fie pe bune (Dracula e prin vecinătăți), lama însîngerată a cuțitului ucigaș devine unic element grafic pe afiș (ș.a.m.d. – transferul din peisajul „ondulatoriu“ de cîmpie-pustă în orizontul mult mai tenebros al unui infinit montan, valorat de imageria reputatului Oleg Mutu, cu potențările la fel de apăsate ale muzicii de însoțire – „interzise“ în canonul NCR –, sub semnătura lui Cristian Lolea). Astfel că filmul nu‑i nici ce scrie pe generic din scrupul cultural reverențios, nu-i o „adaptare liberă“, ci o parafrază nu atît elaborată, cît – cum spuneam – eseistică, aleatorie: „după o idee din…“ ar fi formula potrivită.
Egale în temerități, Aferim! și Orizont mai sînt la fel doar în cronologia filmografiilor respective, ca al treilea lungmetraj. Altminteri, totul le deosebește, prin strategiile viceversa ale realizatorilor. Radu Jude fie nu-și arondează scenariul (la debutul din 2009 cu Cea mai fericită fată din lume), fie e coscenarist în poziție secundă la Toată lumea din familie noastră (2012) și avansat pe prima abia la Aferim!, cînd se întoarce la colaboratorul scriitoricesc pentru scurtmetrajul Lampa cu căciulă, Florin Lăzărescu, și izbutește astfel cel mai bun film al său. Inversă e curba parcursă de Marian Crișan. Adept al filmului de autor pursînge & for ever, lui îi este greu să-și egaleze în singularitate auctorială strălucirea debutului din anul grației maxime 2010, cu Morgen – aparent, „un film fără story și fără dialog“, concurînd alături de the best of Puiu, Mungiu, Porumboiu pentru primele locuri într-un Top NCR. Este matca unui cinema sight & sound cvasisuficient sieși, cu scenaristica și toate ale sale (articulații dramaturgice, sistem de personaje, dialoguri etc.) trecute riscant în subsidiar. Matcă pe care cîștigătorul din 2008, pe aceeași bază, al uneia dintre cele patru Palme d’Or-uri ale cinematografiei române, cu scurtmetrajul Megatron, n-a găsit cu cale s-o schimbe prea mult la migrarea spre „cinema-ul impur“ al filmelor de gen. „Adaptatorul liber“ al prozei originare nu s-a adaptat la fel de temerar pe sine însuși.
Rămîne să vedem, în toate privințele și în azimuturile tuturor, ce va urma.
Valerian Sava este critic și istoric de film. Cea mai recentă carte publicată: O istorie subiectivă a tranziției filmice. Al Patrulea Val, restaurația mediocrată și refondarea cinemaului românesc, vol. 3, Editura Paralela 45, 2013.
Foto: cinemagia.ro