„Naufragiul” Emei

● Ema (Chile, 2019), de Pablo Larraín.

Între Jackie, filmul precedent al chilianului Pablo Larraín, și Ema se cască hăul care desparte un film important de un naufragiu – sau o formă de cinema de un clip. Vîrf de lance al noului cinema chilian, Larraín ne dezvăluie cu acest nou film cam cum arată cinema-ul cînd preia fără jenă armele periculoase ale publicității. Iar ce vedem – pentru cine mai avea dubii – nu e deloc încurajator. Zvîcnind agonic pe sub neoane fistichii, în cadre de un matematism exagerat care evacuează orice fel de trăire sau ruptură, Ema are aerul unei reclame fancy despre cel mai recent model de adidași pe pernă pneumatică. Acum o vreme nimeni n-ar fi luat în serios o așa mostră de vanitate formală – dar lumea (sau cinema-ul) fiind cum e, am ajuns să credem pe cuvînt filmele găunoase care pozează drept mare artă.

Cu alte cuvinte, se vorbește în continuare prea mult (peste tot în lume) despre moartea cinema-ului și prea puțin (cu excepția Franței) despre cît de prost – dar umflat în pene – a ajuns cinema-ul festivalier considerat de primă mînă, cel făcut cu sclipici și bani grei. Prezentat la Veneția și reluat acum de MUBI într-o abilă lovitură de marketing, Ema aduce laolaltă multe dintre tarele produselor tipice de festival. Sînt de ajuns cîteva minute din film pentru a dibui vacuitatea acestui proiect mort la naștere, în care un cuplu de artiști (Mariana Di Girolamo și Gael Garcia Bernal) se chinuie să-și salveze căsnicia – sau măcar să își facă ordine în viață – după ce experiența coabitării cu un copil adoptat a ieșit prost. Filmul ne ademenește cu iluzia unei povești rivettiene de amour fou imposibil de resuscitat, în care partea de suferință e cel puțin la fel de importantă ca partea de iubire. Să nu ne iluzionăm, însă, căci Larraín e mai preocupat de jocurile perfide de putere prin care personajele încearcă să se răzbune unul pe celălalt cum pot mai bine, între o partidă de amor și o umilință publică.

Larraín se alătură astfel unui grup de regizori în vogă azi (unii oameni îi numesc „autori”) pe care nici o descoperire ocazionată de propriile scenarii nu-i interesează cu adevărat. În tagma asta de cineaști-maeștri ai world cinema (grecul Lanthimos filmînd în Irlanda o poveste „universală”, de pildă), totul riscă să se amestece într-o pastă colorată și inofensivă, în care cinema-ul are de pierdut pe toate planurile. În Ema, țara e Chile (dar ar putea fi oriunde altundeva), părinții sînt dansatori (dar ar putea fi orice altceva), copilul – motivul traumei – e columbian (dar ar putea avea orice naționalitate, fiindcă oricum nu-l vedem la față aproape niciodată). Nu degeaba am amintit mai sus de Jacques Rivette, omul care a știut ca nimeni altul să filmeze o repetiție înaintea unui spectacol. Dacă într-adevăr Ema e un film despre dans, asta e doar în măsura în care pretextul dansului (o muzică antrenantă, niște corpuri care se mișcă sincron la apus) poate servi drept umplutură într-o poveste căreia îi lipsește tocmai ritmul. Cadrele dansante ale filmului sînt la polul opus față de arta lui Rivette (care, trebuie spus, nu încerca să se vîndă): nimic nu e pe cale să iasă la lumină sub ochii noștri, totul e deja sigilat și pus la vînzare.

O idee clasică a cinefiliei presupunea să găsești în fiecare cadru al unui film de autor cîte o idee. Era în lumea de ieri. Azi, Larraín ne oferă contrariul: nu un film lipsit de idei, ci un film în care fiecare cadru aduce cu el cîte o idee irosită. Nu e nimic mai jenant decît această furie inutil-cheltuitoare (pe care protagonista și filmul o împărtășesc), vizibilă atunci cînd, pe timp de noapte, Ema incendiază ce găsește cu un aruncător de flăcări, doar-doar vom obține niște „imagini frumoase”. E marele handicap al acestui film neputincios, care confundă cadrele frumoase – totul e la locul lui: portul la ocean, banda de fete care se emancipează în fața coregrafului decăzut, camera care survolează lent – cu ideea de frumusețe. Iar frumusețea nu va fi niciodată publicitară.

Am fi naivi să așteptăm o răbufnire din partea filmului, ea nu va veni niciodată. Reprezentant de seamă al academismului, Ema învăluie o poveste mîzgălită pe un șervețel într-o perdea (pompoasă, dantelată) de fum. Larraín este un pastișor înzestrat, capabil să ne bage cu capul în coșul cu rufe murdare al țării sale fără să piardă nimic din dexteritatea formală (No, 2011) sau să ne ofere un film despre experiența doliului pe care să-l privim de la un capăt la altul cu un nod în gît (Jackie, bineînțeles). Dar aici impasul e evident. Ema înlocuiește acea emoție care, odată ce a găsit o breșă, e liberă să ne busculeze cu un formalism neted și lucios care scufundă iremediabil filmul.

Ema poate fi vizionat pe MUBI.