Muzici şi macarale

Afacerea Est (România-Lituania, 2016), de Igor Cobileanski. 

Spre deosebire de lungmetrajul precedent al regizorului Igor Cobileanski (La limita de jos a cerului, după un scenariu de Corneliu Porumboiu), Afacerea Est va fi un teritoriu mult mai uşor de recunoscut pentru spectatorii familiarizaţi cu stilul comic-absurd al scurtmetrajelor sale. Noul său film e o (tragi)comedie care păstrează tipologia protagoniştilor săi precedenţi, nişte naivi pentru care mecanismul inventivităţii, găsirea soluţiilor la problemele cu care se confruntă, pare să funcţioneze împotriva lor: nu ajunge să le rezolve dificultăţile, ci din contra, reuşeşte să le complice şi mai mult vieţile.

Personajul principal e aici Ma­ri­an (Con­stan­tin Pușcașu), un profesor de mu­zică al unui cor a­ca­de­mic (aparți­nînd în mod evident, prin aspectul său demodat, prăfuit, și prin manierele sale, unei lumi trecute), care îşi face planuri să se căsătorească, dar nu are suficienţi bani. Soluția salvatoare e o idee de afacere cu potcoave (în sensul soluțiilor salvatoare din scurtmetrajul Cînd se stinge lumina, unde cîștigarea a 100 de dolari era condiționată de introducerea și scoaterea unui bec din gură) pe care o pune la cale împreună cu Petro (Ion Sapdaru), antipodul său în maiou, băutor și fumător de „putori“, care visează la o macara. Afacerea constă în cumpărarea și apoi vinderea unui vagon de potcoave pentru care altcineva ar plăti o sumă impresionantă de bani. Motivul pentru care cineva ar fi interesat de aceste potcoave e argumentat de Marian printr-o legendă locală: problemele economice cu care se confruntă țara (acțiunea se petrece, conform unor calendare, în anii ’90, în Republica Moldova) se vor înrăutăți în următorii ani, mașinile care au înlocuit animalele de tracțiune nu vor mai avea combustibil și vor fi abandonate, astfel că oamenii vor fi nevoiți să revină la vechile metode, pentru care vor avea din nou nevoie de potcoave, devenite atunci o marfă prețioasă. Filmul ne sugerează că Marian speră cam același lucru la nivel mai larg, că lucrurile se vor întoarce la ceea ce au fost nu doar în țara sa, ci și în viața sa: după punerea în funcțiune a afacerii sale și cîștigarea banilor, viața sa va reveni la vechiul său ritm, la corul cu cîntece despre pacea globală și la viitoarea sa soție, în calitatea sa principală de gospodină. Pentru a-şi îndeplini scopul, acesta e nevoit să iasă din lumea corului și, în logica naraţiunii lui Cobileanski, să pătrundă într-o lume de afaceri mafiotă, să treacă printr-o serie de situaţii comic-absurde antologice, în urma cărora visele sale vor ajunge să fie mai mult decît şifonate.

Mecanismul narațiunii avansează prin repetarea acestui model al ivirii unei probleme și al găsirii unei soluții care produce mai multă pagubă decît rezolvări, iar comicul ia naștere din contraste (de pildă, dintre felul în care se așteaptă Marian ca lucrurile să se deruleze, în mod logic și legal, și felul în care au loc ele în realitate, prin angrenarea sa treptată într-un mecanism care funcţionează după regulile feroce-comerciale ale lui Petro) și din hiperbolizări. Împingerea unei situații comice e dusă de multe ori pînă la limită, spre exemplu, în scenele cu motivul băuturii consumate în pahare mari de apă, care pecetluiește fiecare pact comercial și devine un mijloc de plată a serviciilor celor doi parteneri pentru prestația lor în cadrul unui miting al unui politician. Ea ajunge să fie consumată de șoferi cu pipeta, direct în ochi, pentru a nu fi depistați la testul de alcoolemie de către poliție. Efectul asupra spectatorului nu mai e doar de producere a comicului, ci și de surpriză în fața absurdului, iar implicațiile acestui absurd poartă la Cobileanski nuanțe satirice, ale criticii unei adormiri și unei orbiri. Cu toate că Marian și Petro formează un cuplu care amintește de un Don Quijote și un Sancho Panza basarabeni, lumea la care speră să se întoarcă Marian nu e tratată mai măgulitor decît cealaltă: ea e redată ca o bulă iluzorie, iar el ca un om nepregătit să facă faţă dificultăţilor unei lumi reale şi, în final, ca un pierzător. Emoția care însoțește această satiră nu e rezultatul direct al arcului narativ descendent, grav, pe care îl parcurge personajul – acest Don Quijote care își pierde iluziile –, arc care rămîne în umbra situațiilor comice, ci al felului în care filmul își prezintă personajele în mediul lor natural. Limbajul lor mucalit e cea mai evidentă formă prin care ni se revelează. 

Ancuța Proca este critic de film.