Mult zgomot pentru nimic

● Zavera (România, 2019), de Andrei Gruzsniczki.

De ceva vreme, fiecare an – și mai ales sezonul toamnă-iarnă, cînd intră în săli grosul producțiilor – aduce, în cinema-ul românesc, un alai de reziduuri ale Noului Val: filme blocate într-un epigonism al formulei cîștigătoare, dar ajunsă între timp atît de previzibilă, pe care a patentat-o Cristi Puiu în primele lui filme. „Dedramatizare“ a fost – și rămîne în continuare – cuvîntul-fetiș pentru această abordare care refuză să joace după cum îi cîntă Hollywood-ul, preferînd în schimb să dea emoția pe mute; dar dedramatizarea a ajuns, de la atîta saturație, un passage obligé care inhibă orice îndrăzneală a mizanscenei și nu mai spune nimic – poate doar că regizorul se află într-un impas: an de an, pe lîngă cîteva filme realmente interesante, sîntem forțați să trecem în revistă același joc actoricesc opac (sub care înțelegem că se pitulează o mare traumă nerostită), aceleași postúri chircite, rușinate sub privirea camerei, aceleași orașe generice și aceleași apartamente middle-class în care se coc teribile conflicte de cuplu.

Zavera lui Andrei Gruzsniczki e contender-ul ideal la titlul de necerismul anului (anul trecut poziția asta a fost ocupată de Un om la locul lui de Hadrian Marcu) – prin „necerism“ înțelegînd atașamentul pentru postulatele estetice vehiculate de filme importante ale Noului Cinema Românesc (opacizare psihologică, tempo lent al acțiunii, realism situațional etc.), care însă nu e dus pînă la ultimele sale consecințe (montaj „interzis“, muzică din off „interzisă“ etc.), mulțumindu-se cu o cale de mijloc: un astfel de film (al cîtelea?), prea timorat pentru a deveni agreabil publicului larg, prea indecis pentru a accede la o formă cît de cît interesantă, rămîne să atîrne într-o zonă cenușie, promițînd să fie uitat la ieșirea din sală.

Zavera bifează tot rețetarul de bază al NCR-ului: filmul este despre un bărbat (Dorian Boguță) nevoit să se confrunte cu moartea subită a prietenului său cel mai bun – care era și șeful lui. În preluarea sarcinilor de lucru ale acestuia din urmă, Boguță descoperă că amicul său nu era chiar un sfînt – îngropase firma la care lucrau în datorii –, asta în timp ce propria viață personală – mama bolnavă, căsnicia șubredă, relația instabilă cu cele două fiice – o ia la vale. Déjà-vu pe toată linia: iată din nou insul surprins „behaviorist“, în secvențe fără dialog, în care îi vedem ceafa mai mult decît suficient – ba împăturește tacticos o cutie de lapte, ba se enervează din cauza parbrizului murdar, indiciu deloc subtil că osatura sa interioară s-a cam fisurat; iată și înmormîntarea tratată într-o cheie light, din cîteva cadre (nu ca în Sieranevada); iată din nou drama intimistă a bărbatului corporatist care dă într-o criză a masculinității și ajunge să se văicărească despre cum niciodată nu a fost susținut, ținînd o pușcă în mînă – ăsta, v-ați prins, e plot twist-ul.

Gruszniczki a dat pînă acum două filme interesante: Cealaltă Irina (2010), despre un bărbat (Andi Vasluianu în cel mai bun rol al său) care se trezește că soția, plecată la muncă în afară, revine acasă în sicriu, în circumstanțe cu totul dubioase; și Quod erat demonstrandum (2014), despre o afacere de spionaj pe vremea lui Ceaușescu. Ambele bricolau cu principiile „minimaliste“ ale Noului Val, pe care însă le deturnau către formula de gen a thriller-ului. Incongruența dintre aceste două partituri – cum să conciliezi suspansul de thriller cu timpii morți specifici NCR-ului – genera unele momente tari: vezi, în Cealaltă Irina, senzația de-a dreptul insidioasă (spectatorul știind ceva mai multe lucruri decît personajul) că soția își refăcuse viața în străinătate alături de altcineva, în timp ce soțul, nebănuitor, caută să investigheze pe cont propriu moartea acesteia, lovindu-se însă de birocrația lentă. Cele două filme mai aveau un atu – întorceau pe dos unele locuri comune cu care se defila în general în cinematografia autohtonă: Cealaltă Irina vorbea despre oameni dintr-o pătură socială defavorizată (femeia e nevoită să lucreze precar, cu ziua, în afară) – depărtîndu-se deliberat de segmentul clasei de mijloc care a fost terenul privilegiat în majoritatea filmelor românești recente; QED reușea să discute comunismul – după cum a remarcat Andrei Gorzo – din afara dihotomiei anticomunism-ostalgie: în fond, două atitudini care, oricît de diferite în aparență, ascundeau de multe ori aceleași prejudecăți simplificatoare, pe care acest film le evita abil.

Pe de altă parte, slăbiciunile Zaverei sînt evidente la tot pasul; cel mai tare deranjează carcasa pretențioasă a filmului, care – deși pedestru ca realizare – ține să fie garnisit cu tot soiul de dialoguri „adînci“ și referințe spectaculoase: Boguță discută cu prietenul său despre un moment (oedipian, ce mai) din copilărie, cînd tatăl i-a promis că îi ține șaua bicicletei și n-a făcut-o; mai tîrziu, același Boguță poartă un dialog complet lipsit de sens cu florăreasa pe tema semnificației titlului Celui mai iubit dintre pămînteni; ca să nu mai amintesc de împărțirea filmului în gimnopedii, sau de scena post-înmormîntare: într-o încăpere modernă, apropiații mortului stau pe canapea nemișcați, privind spre nicăieri, din off se aud gnossiennele lui Erik Satie, iar tot acest tablou (involuntar?) absurd pare desprins dintr-un film satiric despre metehnele găunoase ale burgheziei. Zavera (titlul pompos al anului, după Pororoca în 2018), adică „zgomot, balamuc, larmă, tevatură“ pentru nimic.

Zavera rulează în cinematografe din 6 decembrie.