Mică tectonică a sentimentelor

● Golden Exits / Remedii de aur (SUA, 2017), de Alex Ross Perry.

„Uităm prea des”, zicea criticul Serge Daney, „că moraliștii, nemulțumiți doar să creeze personaje, vor, de asemenea, să le și ispitească. Și să le pedepsească dacă cedează ispitei de a se crede altfel decît sînt de fapt.” Fabulă moralistă, acest Golden Exits? Și-ncă cum! Doar nu degeaba se folosește, decomplexat, de situația favorită a moralistului: sosirea unui străin (o tinerică australiancă) într-o micro-lume (de babalîci nevrozați) căreia îi dă peste cap tot echilibrul fragil și iluzoriu. Punct de pornire optim, în care minutarul o poate lua nestingherit de la zero, pariurile sînt deschise, iar personajele promit să-și dea arama pe față numaidecît. Fără să se ascundă după deget, un regizor bricolează senin cu acest déjà-vu, îmbrățișîndu-i chiar și dilema clasică de tip „O va face? N-o va face?”, către care se scurge tot suspansul filmului. Dar filmul, spre lauda lui, continuă și după aceea.

Cum poate un cineast american independent de azi – Alex Ross Perry, de exemplu – să se plieze pe un șablon constrîngător, sperînd ca pe parcurs să dea naștere unei libertăți oricît de relative? Pe scurt, dezamorsînd previzibila bombă cu ceas – spectrul haosului de cuplu, al vieților date peste cap – pînă ce aceasta se transformă într-o fîsîială cu explozie întîrziată. Așa se face că filmul său pare a se grăbi să ne urle-n față, cît mai repede, adevărurile sale intime – ceva în genul unui viața e nașpa și dacă ai o relație, și dacă nu ai, și dacă ești în floarea vîrstei, și dacă ai ajuns un has-been ridicol – pentru ca apoi să-și dedice timpul rămas unor lucruri mult mai subtile. Lumina caldă a unei după-amiezi de primăvară newyorkeze, nebunia care stă la pîndă, gata să înșface vreun personaj deznădăjduit, galanteriile sau stîngăciile legate între două personaje pentru care o relație serioasă e prea mult, o prietenie e prea puțin: filmul vorbește despre toate astea (nu neapărat în această ordine), iar frumusețea sa vine din faptul că le condamnă să devină – în urma revelațiilor pripite – lucruri fără miză. Ca un amical fără presiune, care nu contează în economia tabelelor, dar care ne reamintește de ce e în stare cutare sau cutare jucător. Ca o piesă de Marivaux (deci ca un film de Rohmer), în care se testează combinații și ipoteze sub microscop, dar numai de dragul jocului.

Alex Ross Perry trebuie că are o idee sau două despre generozitatea amicalului, în care toate gesturile sînt mai mult sau mai puțin gratuite, oferite ca spectacol pur. Pentru că suspansul e repede redus la minimum, iar privitorul e repede redus la postura de a aștepta o scînteie fatală care nu va veni niciodată, Golden Exits devine un comentariu despre niște personaje care se dau în stambă cu moderația impusă de vîrstă și/sau poziție socială. Mi-a devenit clar, după ce i-am văzut cel mai recent film, dionisiacul Her Smell, că Alex Ross Perry pîndește mereu starea de grație pe care o poate atinge (nu e obligatoriu) un actor chemat să efectueze un solo virtuoz. Ca și cînd acesta ar trebui să umple, cum știe el mai bine, o pînză albă, de mărime pollackiană. Sau nu chiar, pentru că Alex Ross Perry își scrie atent scenariile, și abia de aici intervin actorii. În Golden Exits, toți (Emily Browning, Adam Horovitz, Mary-Louise Parker, Jason Schwartzman, Chloë Sevigny) sînt foarte buni, extrăgînd o plăcere perversă din libertatea de a etala ticuri deloc fotogenice și hachițe greu digerabile, care se răsfrîng înspre zona nescenarizabilă.

Filmul e foarte calm, iar morala sa – pe care Her Smell, compus din multă agitație și puțină acalmie, o radicalizează – e că uneori trebuie să aștepți să treacă furtuna înainte să te aventurezi din nou în larg. Poate de-aici și aerul vetust, cu numeroase supraimpresiuni și dizolvări lente ale imaginilor, ca un fel de-a închide scena înainte de termen, nemaiașteptînd ca aceasta să-și fi adus întreaga recoltă de concluzii tăioase. Căci filmul nu e cald decît în aparență: Alex Ross Perry e genul de scenarist care și-a muiat condeiul în acid și acum se-amuză să observe meschinăria și slăbiciunea personajelor, sau mai ales – chestie de timing – momentul precis al demascării lor în văzul tuturor celorlalți. E un film în care fiecare grup de vîrstă are codurile sale – unele lucruri pur și simplu nu se fac cînd ești trecut de 40 de ani –, iar fiecare cod are bîrfele sale, de consumat atunci cînd cel vizat nu e de față. Și poate că momentele adevărate sînt tocmai acelea care sapă împotriva acestor demarcații facile, cele în care un personaj e dispus să se umilească mărinimos, iar a doua zi să-și reia viața cu demnitate, conștient însă că nimic nu va mai fi la fel. E prețul cu care tînăra Naomi, acest accelerator de particule cu față angelică, poate pleca împăcată acasă: reușita implacabilă a unei ieșiri din scenă care să nu producă nicio pagubă în jur, dar nici să nu satisfacă pe nimeni.

Golden Exits / Remedii de aur este disponibil pe HBO Go.