Mi-am făcut toate rolurile ca şi cînd ar fi fost principale - interviu cu Clara VODĂ

12 ianuarie 2012   Film

A jucat în mai toate filmele româneşti ale noului val. Chiar dacă n-a avut încă un rol principal, Clara Vodă e o prezenţă puternică şi charismatică pe ecran. N-ai cum să n-o remarci şi să n-o admiri. Cu siguranţă este una dintre cele mai importante actriţe de cinema de la noi.

De curînd aţi terminat filmările la Domestic, cel de-al doilea lungmetraj al lui Adrian Sitaru. Colivia e unul dintre scurtmetrajele mele preferate. În ce fel continuă Domestic povestea de aici?

Şi mie îmi place foarte mult Colivia. Cred că atunci cînd l-am făcut, s-a întîmplat ceva între noi, am comunicat foarte bine: eu, Adrian Titieni, Vlad, băiatul meu. La filmări nici măcar nu mă mai gîndeam că e Vlad al meu de acasă. Mă uitam la el ca la un copil cu care trebuia să filmez. E fascinant să te poţi detaşa de viaţa personală. Filmul e făcut cu o mare bucurie. Ne opream de multe ori pentru că rîdeam. Pentru mine, Adi Sitaru parcă nu mai era regizor, ci era cineva din familie.

Colivia se continuă cumva în Domestic. Dar e altfel. Gigi Ifrim şi Ioana Flora joacă acum familia noastră. Eu cu Titieni sîntem altă familie. Şi de data asta jucăm cu fetiţa lui, cu Ariadna.

Filmările la Domestic au fost pentru mine ca un été indien. Adi Sitaru nu s-a dezminţit şi a fost parcă mai calm şi mai cald. Eram destul de speriată de rolul de aici, căci e un rol cu totul diferit de ce am mai făcut pînă acum: personajul meu trece printr-o perioadă a vieţii cumplită, dramatică.

Dar vorba lui Nikita Mihalkov… atunci cînd actorul are o atmosferă bună pe platoul de filmare, înfloreşte şi face lucruri nebănuite şi pentru el. A fost una dintre cele mai frumoase experienţe din cariera mea. Şi trebuie să spun că întreaga echipă de la Domestic a fost minunată, şi asta se datorează, poate, şi animalelor prezente pe platou: o pisică, vreo trei cîini, o găină, un curcan, un porumbel, un iepure. Altfel spus, un fel de Arca lui Noe…

Relaţia dumneavoastră cu rolurile secundare mi se pare una foarte specială. Cum vă raportaţi la ele?

Eu am încercat să-mi construiesc cariera, dacă se poate spune aşa, pe nişte cărămizi solide. N-am vrut niciodată să dau un boom cu un rol. Am preferat calea asta mai anevoioasă. Mi-am făcut toate rolurile ca şi cînd ar fi fost principale. Niciodată nu m-am gîndit că ar fi un rol secundar care nu are prea mare importanţă. M-am gîndit tot timpul că atît cît am de făcut trebuie să fac foarte bine. Aş minţi dacă aş zice că nu mi-am dorit un rol principal. Şi o să-l şi am în curînd. Mă bucur, dar mă şi întristez puţin, căci primul meu rol principal e dat de un regizor spaniol. Şi voi începe filmările la sfîrşitul lui ianuarie.

E o coproducţie, e un film al regizorului spaniol Chema Rodriguez – Noaptea vine din India. E un road-movie. Povestea se desfăşoară pe parcursul cîtorva luni. Filmările încep din Spania şi refac drumul unui microbuz din Peninsula Iberică pînă în India.

Eu joc rolul unei românce plecate de cîţiva ani din România. Aşa că a trebuit să urmez şi cursuri de spaniolă ca să învăţ limba. E un rol foarte frumos, sensibil şi cu o forţă pe care o au filmele spaniole.

Cred că rolurile secundare sînt rampa de lansare. Sînt ca vocea a doua în muzică.

N-am găsit prea multe lucruri despre începuturile carierei dvs. De ce aţi ales actoria?

A fost oarecum o întîmplare. Eram pregătită să fac medicină, filologie, alte lucruri, dar la 16 ani a fost ca o lovitură de topor şi m-am hotărît să mă fac actriţă. Era foarte greu. Erau patru locuri pentru fete, patru pentru băieţi. Am dat admitere în anul 1988 şi am picat. Am intrat la facultate în anul următor, în 1989. M-au ajutat nişte oameni care au însemnat mult în cariera mea. Şi mă gîndesc în primul rînd la doamna profesoară Micheta Juvara. Şi acum, cînd mi-e greu, mi se pare că o aud de undeva. Apoi, Florin Zamfirescu, profesorii mei Gelu Colceag şi Alexandru Repan.

Aţi terminat facultatea în anii ’90. Cum era atunci pentru un tînăr absolvent?

Am avut un mare noroc. Examenul de diplomă mi l-am dat la clasa lui Alexandru Repan şi am jucat spectacolul la Teatrul „Nottara“. Era o variantă modernă după Azilul de noapte al lui Gorki. Se numea Underground şi în spectacol noi cîntam Bob Dylan şi Guns N’Roses. A fost un spectacol eveniment şi în urma lui eu am rămas în „Nottara“. Am stat zece ani aici, după care m-am mutat la „Bulandra“. Dar trebuie să recunosc că marea mea iubire e filmul. Întotdeauna a fost. Actorie am făcut pentru film.

Ultimul spectacol de teatru în care am jucat a fost Triumful dragostei al lui Alexandru Darie. Recunosc, în ultimul timp m-am îndepărtat de teatru.

Care e primul regizor cu care aţi lucrat?

Am jucat un travesti în Hotel de lux al lui Dan Piţa. N-a fost un rol foarte mare, dar pentru mine a fost important. Apoi am lucrat cu Mircea Daneliuc în Senatorul melcilor, cu Titus Muntean în Examen, cu Cristi Puiu în Moartea domnului Lăzărescu. Şi de atunci au tot venit roluri.

V-am văzut în mai multe filme ale aceluiaşi regizor. Se creează o legătură de la un proiect la altul?

Sînt cîţiva regizori cu care vorbesc aceeaşi limbă. Un actor trebuie să intre în mintea regizorului. Şi cînd reuşeşti să intri în lumea lui şi el vede că ai acceptat să faci ce ţi se spune, atunci cred că are nevoie de tine şi în alte filme. Sînt rare întîlnirile astea, pînă la urmă. E atît de important cu cine lucrezi că, atunci cînd găseşti un om care-ţi seamănă, îl păstrezi cu dinţii.

Am comunicat foarte bine cu Florin Şerban, cu Cristi Puiu, cu Adrian Sitaru, cu Paul Negoescu. Am început cu Adi de la filmul lui de diplomă. Am şi rîs la un moment dat şi i-am spus: „Dacă o să faci film şi n-o să fiu acolo, o să ai senzaţia că nu-ţi iese…“

Comunicarea dintre actor şi regizor cred că e cheia realizării visului regizoral.

Cum e pentru o actriţă să aibă un partener de cursă lungă pe ecran?

E foarte bine. Adrian Titieni mi-a fost profesor în anul I, semestrul II, a lucrat cu mine Caravana cinematografică. Avem o relaţie foarte bună şi foarte caldă. E o bucurie să fiu cu el pe platou. Îmi dă un confort şi o stare de bine pe care cu foarte puţini parteneri le am. Se zice că trebuie să fii profesionist şi că lucrurile astea nu contează, poţi să te cerţi înainte, dar cînd auzi motor, nu mai contează. Dar eu nu pot să cred. Gîndul adevărat al actorului se citeşte. De aceea, poate, iubesc mai mult filmul decît teatrul. În film nu poţi să minţi. Dacă ai minţit, se vede imediat. Aşa cum zicea Dem Rădulescu, cînd faţa ta e cît ecranul de la Scala, n-ai cum să minţi.

Cînd v-a fost cel mai greu în meseria asta?

De multe ori. Şi acum mă trezesc dimineaţa şi mă întreb dacă n-ar fi cazul să mă apuc, poate, de altceva. Sînt momente grele în care te gîndeşti dacă mai poţi continua. Dar e foarte frumos ce facem şi atunci treci peste greutăţi. M-am gîndit că aş scrie un tratat despre actorie: cît este schizofrenie şi cît este realitate. Căci trebuie să fii puţin nebun să continui să vrei să faci meseria asta. Dar nu poţi fără ea, te simţi atît de bine cînd o faci!

Cum a fost să jucaţi atîtea roluri de medici în filmele româneşti?

Tata e medic. Am trăit în spiritul ăsta în familie. Pentru mine medicina este cea mai importantă dintre meserii.

A fost frumos să joc atîţia doctori. Dar, am făcut cam prea multe. Ar trebui să mă mai şi opresc. Primul rol de medic a fost în Moartea domnului Lăzărescu. Atunci a trebuit să învăţăm primii paşi, să consultăm un pacient. Tatăl meu ne-a ajutat. A fost consultant la film. Ştiu că eram îmbrăcată în medic, eram pe holurile de la Spitalul Municipal şi tata s-a uitat la mine şi mi-a zis: „Ce bine ţi-ar fi stat doctoriţă!“. Cred că aşa au gîndit şi restul regizorilor care m-au distribuit în roluri de medic. E ceva care îţi dă siguranţă, aşa că mie mi-au prins foarte bine rolurile astea. 

a consemnat Ana Maria SANDU 

Mai multe