Metamorfoză tragică

12 octombrie 2016   Film

Julieta (Spania, 2016), de Pedro Almodóvar.

Adaptarea liberă realizată de Almodóvar a celor trei povestiri ale scriitoarei Alice Munro, „Ocazie“, „Curînd“, „Tăcere“ (reunite în volumul Fugara) nu a rezultat într-unul dintre cele mai îndrăzneţe, inconfortabile filme ale sale, dar tot are destule lucruri de oferit. Imaginaţia exuberantă, centrată pe feminin a lui Almodóvar şi stilul mai auster al scrierilor lui Munro, precum și preocuparea ei pentru lumi intime şi femei aflate la diferite vîrste, au fuzionat într-o lucrare cu ritmul, decorul şi personajele unei tragedii.

S-ar putea spune că, deşi urmează ordinea în care au fost adunate în volumul de proză, majoritatea evenimentelor din cele trei povestiri (care au o anumită continuitate şi o unitate aproape romanescă), filmul lui Almodóvar e compus din două acte: viaţa Julietei înainte de un eveniment tragic major, care o destabilizează, şi viaţa ei de după. Înainte, în anii ’80, Julieta e o fată cu o strălucire excesivă (ciorapi albaştri, păr scurt, zîmbet larg şi un fel de magnetism), preocupată de mitologie greacă, ce se aruncă într-o relaţie cu un pescar (într-un tren care aminteşte poate un pic prea strident de Străini în tren al lui Hitchcock) şi cu care ajunge să aibă o fetiţă. După evenimentul tragic, e o cu totul altă femeie, ţinută în viaţă de îngrijirile fiicei sale (căreia îi încredinţează controlul asupra apartamentului şi asupra treburilor zilnice) şi redusă la instinctul de conservare a singurului lucru care i-a mai rămas, unitatea dintre ele. Almodóvar foloseşte un truc de tipul celui utilizat de Luis Buñuel în Acest obscur obiect al dorinței / Cet obscur objet du désir pentru a face vizibilă scindarea dintre cele două etape: două actriţe o interpretează pe Julieta (Adriana Ugarte e Julieta cea tînără, pe cînd Emma Suárez e cea mai în vîrstă), într-un mod diferit, însă, de felul în care e realizat acest schimb de obicei, pentru a face mai credibilă trecerea timpului în care nu am participat la viaţa personajului şi la transformarea sa treptată de la o vîrstă la alta. Julieta e scoasă din cadă de fiica ei şi de prietena sa, care îi acoperă capul cu un prosop pentru a o usca, iar la ridicarea acestuia ca o cortină, chipul ei răsărit de sub prosop e altul, ca pentru a accentua o metamorfoză: dispariţia vechii Juliete, nu continuitatea ei, şi supravieţuirea sa doar cu numele. Atunci cînd, după un timp, singurul stîlp al existenţei ei e rupt de plecarea bruscă şi inexplicabilă a fiicei sale în urma unei excursii spirituale, căderea tragică e completă.

La Munro, această tragedie era în esenţă o tragedie a timpului şi a indiferenţei oamenilor la ea, pe care o iau drept naturală, a mamei Julietei, pe care aceasta o părăseşte, a Julietei părăsite la rîndul său de fiică. La Almodóvar, ea pare să rezulte mai degrabă din pulsiunile instinctual-mitologice ale personajelor sale și din excesul lor. Decorurile folosite aici sînt grandioase şi le umbresc acţiunile: pereţi roşii şi rochii purpurii care se mişcă în ritmul inimii personajului, peisaje în ralanti cu un cerb, ferestre care dau direct spre mare, portretele lui Lucian ­Freud, care arată că de fapt acţiunile lor sînt reflexia acestor pulsiuni mai mari decît ei. La fel ca în Vorbeşte cu ea / Hable con ella, și femeile din acest film reflectă mitul „frumoasei adormite“: la întîlnirea Julietei cu viitorul său soţ, el e încă însurat cu o femeie aflată în comă, iar purtarea Julietei însăşi în timpul depresiei sale e asemănătoare unui fel de somnambulism. Tot ca acolo, bărbații sînt niște spectatori empatici la o scenă dominată de femei – de pildă, noul iubit al Julietei e preocupat exclusiv de ea, fără a da semne că ar avea vreun conflict propriu de dus, în afara grijii pe care i-o poartă. Cu toate acestea, metamorfoza Julietei e mult mai ușor de digerat decît trezirea personajului din Vorbeşte cu ea / Hable con ella și confruntarea sa cu implicațiile contradictorii de natură morală sau decît schimbarea identității personajului din Pielea în care trăiesc / La piel que habito. Ea rămîne pe o cale de mijloc, între imposibilitatea spectatorului de a înțelege evenimentul în totalitate, de a pătrunde misterul experienței Julietei, dar fără a-i crea vreo contradicție pe care acesta să nu o poată împăca. 

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe