Melodramatism bulimic

7 aprilie 2011   Film

● Biutiful (Spania-Mexic, 2010), de Alejandro González Iñárritu. 

Alejandro González Iñárritu e talentat ca regizor (ca găsitor/constructor de ambianţe, chipuri şi detalii expresive), însă concepţia lui despre tragedie este una grosolan-aditivă, constînd în aglomerarea a cît mai multe evenimente şi elemente funeste sau morbide într-un interval de timp scurt din existenţa unui grup restrîns de personaje. Năravul lui de a supraîncărca este mai pronunţat ca oricînd în Biutiful (cel de-al patrulea lungmetraj al său şi primul de la despărţirea de scenaristul Guillermo Arriaga), în care: 1) eroul (Javier Bardem) se stinge de cancer pe toată durata filmului; 2) personajul respectiv îşi cîştigă existenţa (în parte şi) din vorbitul cu spiritele morţilor – de exemplu, îl vedem la lucru între sicrie deschise conţinînd cadavrele unor copii; 3) condamnarea la moarte îi vine tocmai într-un moment în care e ocupat cu exhumarea şi incinerarea trupului parţial descompus al tatălui său, prilej de a mai medita un pic şi lîngă sicriul deschis al acestuia; 4) în aceeaşi perioadă, el descoperă că unul dintre cei doi copii ai săi e maltratat cu regularitate de mama sa cea labilă psihic; 5) şi tot în aceeaşi perioadă, el provoacă moartea prin asfixiere a unui grup de muncitori ilegali chinezi, de plasarea cărora se ocupase şi cărora nu dorise decît să le îmbunătăţească viaţa, cumpărîndu-le calorifere electrice şi radiatoare. Oare ce l-a făcut pe Iñárritu să se oprească aici? Dacă metoda lui de construcţie dramaturgică este să toarne nenorociri şi morbidităţi una peste alta, ce-l împiedica să mai toarne una sau două – băieţelul protagonistului ieşind din casă şi o ţiglă căzîndu-i în cap, fratele protagonistulului alunecînd în cadă şi rupîndu-şi gîtul? Doar s-a mai auzit de asemenea cazuri – de părinţi care au căzut cu avionul la aceeaşi oră a dimineţii la care copiii lor erau călcaţi de tramvai, iar bunicii acestora făceau infarct. Problema, desigur, este că, deşi asemenea acumulări nu sînt imposibile în viaţa reală, ele sînt extrem de riscante în dramaturgie: dată fiind uşurinţa cu care dramaturgul poate mobiliza astfel de întîmplări şi situaţii, îngrămădirea lor una peste alta poate ajunge foarte repede ca, în loc să reflecte mai ştiu eu ce „tragism“ sau „mizerie“ a „condiţiei umane“ (în cazul de faţă, recurenţa planurilor-detaliu cu jetul de urină-plus-sînge al eroului, care loveşte closetul, indică în mod infailibil o ambiţie de genul ăsta), să nu mai reflecte decît felul arbitrar în care dramaturgul îşi exercită puterea. Prezentîndu-ne evenimentele într-o ordine necronologică sau răsfirîndu-le pe glob, fostul scenarist al lui Iñárritu reuşea întrucîtva să mascheze această arbitraritate îndîrjit-morbidă, ba chiar s-o promoveze la rangul de (dubios) principiu mistic, dar, lucrînd cu doi noi co-scenarişti, Armando Bo şi Nicolás Giacobone, Iñárritu nu mai are acest meşteşug; cusătura de aici e foarte groasă. Dacă voia să facă un film despre un om care moare, ce nevoie mai avea de tragedia muncitorilor chinezi şi de umplutura mizerabilistă cu mama nebună şi copilul maltratat? Dacă voia să investigheze cinstit poziţia ambiguă a eroului faţă de muncitorii clandestini pe care îi plasează – în ce măsură e protectorul şi în ce măsură e exploatatorul lor? –, atunci nu trebuia, oare, să înceapă prin a se debarasa de toată ornamentaţia aceea gotică a comuniunii-cu-copii-şi-taţi-morţi-în-sicrie-deschise? Despre ce e vorba, de fapt, în acest film (nepunînd la socoteală slăbiciunea actorilor în general şi a lui Bardem, în cazul de faţă, pentru exerciţii de martirologie)? Cu eroul său condamnat, care vrea să facă o faptă bună înainte de a muri, Biutiful pare un fel de replică la clasicul Ikiru al lui Kurosawa, dar, în timp ce Kurosawa avea grijă ca filmul său să fie tot timpul „la obiect“, Iñárritu îl îngraşă pe al său cu fel de fel de ingrediente macabro-mizerabilisto-melodramatice, pînă cînd devine monstruos de balonat.

Ce-ar fi de salvat din el? Ei bine, mediile barceloneze marginale prin care se învîrte eroul sînt destul de imersive: locurile de filmare sînt numeroase; tranziţiile de la o secvenţă la alta, în prima parte a filmului, tind să fie uşor dezorientante spaţial, temporal şi cauzal; personajele ne sînt prezentate mai degrabă abrupt – sîntem aruncaţi în mijlocul unor activităţi de-ale lor, dar apoi sîntem lăsaţi să aşteptăm, preţ de mai multe secvenţe, pînă să ni dea şi contextul din care să putem înţelege activităţile respective; domină cadrele strînse – efectul de dezorientare spaţială se datorează şi frecventei absenţe a tradiţionalului plan de ansamblu de la începutul unei secvenţe. Toate astea creează cu succes un efect de vieţi trăite de azi pe mîine şi înghesuite în apartamente strîmte. Dar, în condiţiile în care imigranţii africani şi chinezi nu există în film decît ca obiecte generice (şi exotice) ale paternalismului lui Bardem, efectul e pitoresc şi atît. Nimic nu e sondat temeinic în acest film – nici vieţile lor, nici moartea lui – nimic nu-i altceva decît încă un lemn (şi încă unul, şi încă unul) aruncat în focul unei lamentaţii me(ga)lodramatice apropo de tot şi de nimic.

Mai multe