Marx lives!

24 aprilie 2012   Film

● Le Havre (Franţa-Finlanda, 2011), de Aki Kaurismäki. 

Noul film al maestrului finlandez Aki Kaurismäki, Le Havre, e un basm social plasat în portul titular din Franţa contemporană, unde un visător pe nume Marx (André Wilms), cu concursul unui alt spirit artistic, şi anume rockerul Little Bob (jucat chiar de rockerul Little Bob), şi mai ales cu susţinerea unor oameni din popor (băcanul, pîinăreasa, barmaniţa de la colţ), ajută un copil african, căutat de poliţie, să-şi regăsească mama. Stilistic (tropic şi iconografic), filmul (sau cel puţin o bună parte din el) se situează undeva între neorealismul magic al lui Miracol la Milano (Vittorio De Sica, 1951) şi etosul „unanimist“ al unora dintre filmele făcute (mai ales) de Jean Renoir (Crima domnului Lange – 1935; Viaţa e a noastră – 1936) în epoca realismului poetic francez şi a marii coaliţii guvernamentale de stînga numite Le Front Populaire. Pe soţia lui Marx o cheamă Arletty, după numele actriţei care a jucat în (alte) filme-cheie ale realismului poetic francez (realizate nu de Renoir, ci de Marcel Carné). Strada pe care locuieşte Marx e scenografiată şi eclerată ca o stradă construită într-un studio din anii ’30 – boulangerie vizavi de épicerie, iar pe colţ un bistrou cu fizionomii pitoresc-treizeciste, cu Piaf şi Gardel ca fond sonor şi cu numele ironic de „Le moderne“ –, iar personajele secundare sînt create sub semnul iconicităţii: poliţistul moustachu şi abătut (Jean-Pierre Daroussin), denunţătorul negru la suflet (Jean-Pierre Léaud) etc. Încă de la filmul din 2002 al lui Kaurismäki, Omul fără trecut, criticul J. Hoberman sugera că, oricît de serios-interesat ar fi acest regizor de revalorificarea mai vechilor „expresii cinematografice ale nobleţei sufletului proletar“, „adevărata lui internaţională rămîne cinema-ul însuşi“.

Pastişa lui nu e însă deloc una gen Artistul (adică un demers de domesticire a trecutului, de reprezentare a lui drept o ţară mai puţin străină), ci una plină de idiosincrazii, de efecte de insolitare, de distonanţe intenţionate, care duc vechiul „cine-front popular“ într-un teritoriu identificabil doar (sau, în orice caz, cel mai lesne) sub numele de „Akiland“. Stilizarea retro intră ocazional în coliziune cu actualitatea ca de breaking news a unor imagini – un reportaj TV despre lupte de stradă, un travelling prin curtea unui centru de detenţie pentru „clandestini“. Muzicile d’époque intră şi ele în coliziune cu rockăreala lui Little Bob. Dintre efectele de destabilizare din arsenalul lui Kaurismäki, unul dintre cele mai uşor identificabile este castingul actriţei sale favorite (cît se poate de nefranţuzoaica Kati Outinen) în rolul lui Arletty, dar şi ceilalţi actori vorbesc cu aceeaşi dicţie ultraformală, în aceeaşi limbă robotic-literară („Ipoteza dumneavoastră este interesantă...“) şi adesea într-o penurie ciudată de zgomote de ambianţă, şi cultivă aceeaşi rigiditate a posturii corporale. Idiomul ăsta verbal şi nonverbal (care în critica de film are şi el de mult un nume: „dialectul akilian“) e cu atît mai frapant atunci cînd subiectul este – ca la finalul lui Le Havre – un miracol: însănătoşirea bruscă a unei bolnave pe care doctorii o condamnaseră. „Acum mergem acasă“, anunţă reînviata-din-morţi, într-un ecou robotic, fals-naiv, al ultimei replici din o mie de filme hollywoodiene cu happy ending. „Cireşul e în floare“, mai constată ea pe acelaşi ton, după ce camera de filmare îl lăsase pe spectator să-şi umple ochii de unul singur cu naivul simbol în cauză. Filmul abundă în mici şi ultraseci nu-chiar-gaguri burleşti sau absurde (înneguratul comisar primind de la băcan un ananas şi continuîndu-şi inspecţia cu el în mînă; Marx trombonindu-l copilăreşte, dar cu succes, pe directorul centrului de detenţie, cum că e şi jurnalist, şi avocat, şi african), precum şi în trimiteri culturale (extra-cinematografice) numai bune de momit hermeneuţi (bolnavei întinse pe patul de spital i se citeşte din povestirile lui Kafka; spitalul se cheamă Flaubert, iar cineva mai pomeneşte la un moment dat şi de o madame Flaubert...). Hip într-un mod post-ironic, acest crowd-pleaser festivalier de calitate superioară conţine culori calde, purtări drăgălaş-copilăroase (ca să poată conta pe Little Bob, Marx trebuie să-l împace mai întîi cu soţia sa, de care s-a despărţit după o dispută pe teme de grădinărit), încă un miracol sau două pe lîngă cel din final şi un număr apreciabil de cadre dedicate căţelei lui Marx, Laika. Pentru unele gusturi, filmul însuşi poate să dea prea mult din coadă: oare caracterul extrem de hip-sofisticat al pseudonaivităţii sale nu-i compromite seriozitatea angajamentului de a resuscita o retorică cinematografică a solidarităţii boemo-proletare, într-o epocă în care, potrivit lui Kaurismäki însuşi, e mare nevoie de aşa ceva? Oare nu închide această retorică în ghilimele safe-distanţatoare, care o desemnează drept drăguţă şi nimic mai mult? Sau sînt, de fapt, ghilimele „ale tristeţii“ (cum le vede cronicarul de la New Yorker), care au puterea de a educa spectatorul (cronicarul de la Slant vede Le Havre ca pe un minunat film pentru copii) în perceperea tristei distanţe ce separă lumea-aşa-cum-e de lumea-aşa-cum-ar-trebui-să-fie?
 

Mai multe