Marfa și banii
# Silvia Prieto (Argentina, 1999), de Martín Rejtman.
Silvia Prieto al argentinianului Martín Rejtman este un mare film despre micimea existenței umane. De la fleacurile cu care specia noastră își ocupă timpul – între un joint fumat pe balcon și un job precar dibuit din poignet – și pînă la chestiuni fundamentale asemenea propriei identități, totul este aici prilej pentru deriziune. Dar deriziunea filmului nu e deloc incompatibilă cu o anumită tandrețe, o delectare regizorală de-a dreptul molipsitoare față de ceea ce e mărunt și meschin. Abia aceste destine comune – cele care plutesc în derivă, îmbrățișînd hazardul ludic – merită interesul nostru. Căci a-ți lua viața în mîini înseamnă, pentru protagonista filmului, exact contrariul: o pătrundere în fluxul absurd al lumii, chiar cu riscul de a pierde controlul și a nimeri în plină criză identitară. Parcă niciodată o decizie atît de fermă nu a adus cu ea o așa veselă dezordine.
Filmul avansează după o logică imanentă, care nu datorează nimic verosimilității. Coincidența este unica sa profesiune de credință. Minciuna e a doua natură a personajelor. Lucrurile se încheie obligatoriu în buclă, mereu circular: o femeie despărțită de soț întîlnește o femeie despărțită de soț; cele două își încrucișează partenerii; un sacou furat la malul mării ajunge pe umerii unuia dintre protagoniștii noștri; un gest actual deschide o rană de demult; și tot așa. Nimic nu e lăsat fără ecou în film – un ecou care să sfideze orice rațiune, dintr-o obsesie pentru rime și potriviri miraculoase. Într-o secvență reprezentativă, o statuetă mercantil-religioasă este trecută din mînă în mînă pe post de cadou mai mult sau mai puțin forțat („seamănă cu tine”; „ba nu, cu tine” etc.), pînă ce sfîrșește abandonată, cum-necum, în plină stradă. Acolo o bat vîntul și ploaia, pașii grăbiți o ignoră, trec zile pînă ce un bărbat îndrăznește să se oprească în dreptul ei. Care bărbat nu e – nu poate fi – altcineva decît posesorul său original.
Această mecanică excesiv de bine unsă devine omniprezentă. În societatea argentiniană care descoperă un mugure de afluență, totul – chiar și ceea ce pare gratis – are un preț. Obiectele se cumpără, se donează, se plasează cu de-a sila în poala vreunui confrate. Silvia Prieto este și un film despre mersul sălbatic al chestiilor de la unul la celălalt, un film al trocului și al bișniței. Pentru cercul middle-class al filmului, unul care trăiește între boemă și aspirații carieriste, a experimenta aceste produse constituie o reală voluptate. E ceva care – tocmai pentru că poartă cu sine un vibe ușor kitsch, nerespectabil – îi incită aproape obraznic, tot așa cum filmul, în flerul său pentru mărunțișuri, anticipează o sensibilitate de grup „post-ironică” extrem de actuală. Între Madame de... (1953) – acea capodoperă a lui Max Ophüls care urmărea traseul sinusoidal prin înalta burghezie al unei biete perechi de cercei – și avînturile timpurii ale lui Almodóvar, Silvia Prieto deschide o falie în care prozaismul zilei coexistă cu rămășițele unei grandomanii spirituale privite cu mult haz.
Însă la mijloc e mai mult de-atît. Rejtman pare măcinat de o interogație eminamente modernă, una care vede la tot pasul falsuri și dubluri, imitații și continuități tulburătoare. O fi o glumă faptul că omul cu sacoul păgubit se recomandă la telefon – pour faire vite – direct cu numele sonor al brand-ului. Dar cînd descoperim că pe noua prietenă a Silviei, care împarte pachețele de detergent „Brite”, o cheamă chiar așa – Brite –, lucrurile par să năvălească într-o paranoia a multiplicării mărcilor. Fascinat de această avalanșă a produselor – cu toții par că își leagă existența de o firmă –, Silvia Prieto descoperă în miezul său o bruiere a identităților: nu doar de la om la om, ci și de la om la tot ce nu e uman.
Nucleul filmului e această căutare a Silviei, transformată între timp în manie, pe urmele tuturor persoanelor cu același nume ca ea. Geniala secvență de dialog în care Silvia o sună pe tiza sa rezumă stilul economicos și eliptic al filmului: „Alo, da?” „Silvia Prieto?” „Da. Cine e la telefon?” „Silvia Prieto”. Mai mult decît un portret individual, titlul filmului trimite, de fapt, către o formă de colectiv care se afirmă cu atît mai intens cu cît rațiunile sale intime sînt complet arbitrare. Curios și permeabil în fața zgomotului timpului său – mai degrabă un bîzîit confuz –, filmul pune în practică această detectivistică inepuizabilă care va face ulterior gloria unor Mariano Llinás sau chiar, mai recent, Laura Citarella. E o investigație de suprafață, o zgîndărire comică a scoarței societății, și tocmai de aceea un act deopotrivă indispensabil și lipsit de miză. Pentru protagonista lui Rejtman, lumea e o adunătură de semne stranii care trebuie neapărat descifrate. Și chiar dacă toate concluziile se vor dovedi greșite, riscul pălește în fața plăcerii de a scormoni zglobiu printre ruinele marilor povești de odinioară.
Silvia Prieto este disponibil online, pe platforma MUBI.
Victor Morozov este critic de film.