Mama, la intersecţia cu ea însăşi
● Habemus bebe, de Elena Vlădăreanu, regia: Robert Bălan. Cu: Dana Voicu, Carmen Florescu, Lala Mişosniky. Guest star: Eva Bălan. Un proiect Art No More, cu sprijinul WASP.
La politică şi la fotbal se pricepe toată lumea, zice un aforism urban. Şi la meseria de mamă, aş adăuga. Rudele, prietenii, colegii, vecinii, bătrînii care joacă table în parc, studentele la Comunicare, medicul de familie, pediatrul, asistenta, doamna de la ghişeu, domnul cu căţelul, prietena din Anglia pe care n-ai mai văzut-o de 20 ani, dar cu care vorbeşti pe Facebook, vînzătoarea de la supermarket (care te ceartă că plînge copilul, „aşa băiat mare, e prost crescut doamnă, al meu e mai mic şi nu plînge“), ba chiar şi preşedintele ţării. Toată lumea ştie ce trebuie să faci tu atunci cînd copilul ţipă, are febră, nu mănîncă, nu vorbeşte, vorbeşte prea mult, aruncă jucăriile, nu vrea în braţe, dar nici pe jos, nu vrea la grădiniţă, e vaccinat (sau nu), îi ies dinţii, îi cad dinţii, trebuie să mănînce sănătos, deranjează în spaţiul public, ţi-a confiscat telefonul pe care ai activat My Talking Tom, are nevoie de diete, reţete etc. Toţi au trecut prin aşa ceva, au o teorie sau au citit o carte ori pe Internet despre asta. Toţi ştiu mai bine decît tine ce să faci, ce să simţi, ce să gîndeşti.
Habemus bebe nu este o văicăreală despre dificultatea de a fi mamă. Este expresia emotiv-confuză a unei mame aflate la intersecţia tuturor acestor sarcini, cerinţe, imagini, judecăţi şi prejudecăţi pe care i le cere sau le are societatea despre ea. Este rezultatul frust al experienţei de a deveni părinte, al ciocnirii de realităţi chinuitoare (experienţa naşterii ca proces stînjenitor, uneori chiar umilitor), al schimbării de personalitate. A fi mamă înseamnă a deveni altcineva, fără să dispari cu totul. O scindare de sine cu efecte sociale şi psihologice. Socializezi cu oameni necunoscuţi, brusc faci parte dintr-un club închis (al mamelor), dar dispari din grupul tău de prieteni şi abandonezi preocupările personale (din lipsă de timp). Uiţi de tine, deşi acolo, undeva, în adîncul tău, există rămăşiţele celei care ai fost.
Scriitoarea Elena Vlădăreanu a scris acest text – o formă de poezie urbană – ca o colecţie de norme, sarcini şi presiuni sociale, nevoi personale, gînduri intime, frici neexprimate, frustrări reprimate ale unei mame care se zbate să facă faţă pretenţiilor de supererou pe care le are restul lumii faţă de ea. Să fie o mamă bună, o femeie de carieră, o iubită senzuală şi asta în ciuda transplantului de identitate pe care l-a suferit şi a cronicei lipse de timp. Este un scenariu pentru multiple voci ale unui singur corp, care emit edicte sociale sau şoptesc dorinţe refulate, de unde şi prezenţa a trei actriţe, toate mame (Dana Voicu, Lala Mişosniky şi Carmen Florescu funcţionează polifonic, cu o încîntătoare autoironie), care expun intim şi simbiotic – expresie a multiplelor obligaţii cărora mama trebuie să le facă faţă şi a confuziei cu care aceasta răspunde – experienţa maternităţii şi modul în care aceasta poate „sufoca“ femeia. Regizorul Robert Bălan a creat un univers de jucării (cele mai multe aparţinînd micuţei Eva, fiica sa şi a Elenei Vlădăreanu, guest star în spectacol) din care cele trei actriţe construiesc şi deconstruiesc, sub forma jocului, identitatea de mamă, care nu înseamnă, totuşi, sfîrşitul vieţii personale sau abandonarea propriilor vise. Spectacolul refuză să fie tezist, moralizator sau militant, mai degrabă arată către cei care au astfel de atitudini, inclusiv statul. De la propanganda lui Ceauşescu („Cea mai mare onoare pentru femei este să nască şi să crească copii“), pînă la recenta declaraţie a preşedintelui Traian Băsescu („Maternitatea este una dintre misiunile fundamentale ale femeii“), părerea statului în această privinţă, exprimată de bărbaţi, este promovată şi legiferată. Maternitatea este politizată şi manipulată în discursul public. Mama este rezultanta unor proiecţii ale altora – stat, societate, familie, prieteni – despre ea, produsul unui mental colectiv care îi conferă un statut social, dar o depersonalizează. Asta cu toate că în procesul maternităţii sînt implicate elemente care o definesc ca individ – corpul transformat, agresat, privat de intimitate –, iar viaţa îi este reconfigurată. Societatea se ocupă cu prezervarea modelului, nu cu înţelegerea realităţii concrete.
Elena Vlădăreanu şi Robert Bălan au pus în acest spectacol experienţa lor de părinţi. Ca şi precedentul performance produs de compania lor, Art No More, sfîrşit (work in progress), în care Robert Bălan înregistra trecerea timpului la nivel personal şi modificarea, la exterior, a statutului său social, dublată la interior de un subtil proces de „îmbătrînire“, manifestat prin detaşarea faţă de sinele tînăr, Habemus bebe este un parcurs personal al unei situaţii care modifică radical existenţa. Spectacolul nu vizează exclusiv mamele, altfel ar cădea în capcana unui discurs tematic, care triază publicul. Habemus bebe este, în esenţă, o poveste despre schimbare, una profundă, marcantă, şi despre modul în care te raportezi la ea şi o poţi controla. Spectacolul nu oferă soluţii, nu are o viziune triumfalistă asupra maternităţii, nici una catastrofică, nici nu te învaţă să devii mamă în zece paşi, dar împărtăşirea, cu umor şi emoţie, a temerilor şi dilemelor cu care se confruntă un părinte se constituie într-o formă de terapie. Iar pentru cei care nu sînt părinţi, performance-ul facilitează apropierea de un univers judecat, de multe ori, prin prisma clişeelor.
Habemus bebe face parte din acele show-uri care chestionează poziţionarea faţă de pretenţiile societăţii, modul în care omul poate răspunde unor continue reconfigurări care modifică vechile relaţii sociale. Pornit dintr-o nevoie personală, Habemus bebe este un spectacol politic, sincer şi comic, uneori dur, de multe ori înduioşător. La final, e posibil ca publicul să plece fredonînd „Elefantul Cici / şi-a pierdut cipicii.“
Spectacolul a fost realizat exclusiv cu finanţare obţinută printr-o campanie de crowdfunding şi se joacă la WASP (Str. Ion Minulescu nr. 67-93, Bucureşti). Soarta lui depinde acum de public.
Nu, nu sînt mamă. Dar am fost copil. Aşa că pot să dau nişte sfaturi pentru situaţia în care...
Oana Stoica este critic de teatru.
Foto: A. Maftei