Love is NOT all you need

11 septembrie 2013   Film

● Love Building (România, 2013), de Iulia Rugină. 

Love Building e un film-exerciţiu al şcolii particulare de actorie înfiinţate de Dragoş Bucur, Alexandru Papadopol şi Dorian Boguţă, dar a beneficiat de serviciile unei regizoare cu diplomă – Iulia Rugină – şi, dincolo de valoarea lui de uz intern – pentru profesorii şi cursanţii şcolii respective –, distribuitorul MediaPro a văzut în el o comedie romantică îndeajuns de prezentabilă pe piaţă. Necesitatea de a-i da cîte ceva de făcut în film fiecăruia dintre cursanţi a fost doar una dintre constrîngerile (printre altele mai mari, bugetare şi logistice) sub care au lucrat Rugină şi coscenaristele ei (Oana Răsuceanu şi Ana Agopian). Soluţia lor a fost să travestească ficţional însăşi situaţia de învăţare în care erau angrenaţi cursanţii (alături de Bucur, Papadopol şi Boguţă), într-un scenariu despre o tabără de terapie pentru cupluri cu diverse probleme (bani, alcool, sex, mama soacră etc.). Cei trei terapeuţi/profesori au probleme la fel de mari: unul (Papadopol) e complet inhibat sexual, altul (Boguţă) a fost părăsit recent de prietena lui, în favoarea propriului ei văr, iar cel de-al treilea (Bucur) e perturbat de prezenţa, printre paciente, a unei iubite din studenţie.

În principiu, acest set-up de farsă erotică avea ceva potenţial: exerciţiile terapeutice pregătite pentru pacienţi de-a lungul celor şase zile de tabără, noile îmbîrligături apte să rezulte din aceste exerciţii, ba chiar transgresiunile radicale pe care părea să le anunţe povestea cu incestul între veri. Dar e lamentabil de evident că scenariul a fost scris la repezeală; or, scenariul respectiv conţinînd vreo 30 de roluri, asta înseamnă că majoritatea au rămas practic nescrise. Cuplurile venite în tabără i se prezintă spectatorului printr-o serie de interviuri acordate camerei de filmare – ocazie de facile contraste comice (he said, she said...) iar pentru studenţii şcolii de actorie – o ocazie de a dovedi că şi-au însuşit rudimentele stilului „firesc“. Şi, în cazul celor mai multe personaje, spectatorul rămîne cu aceste prezentări. De pildă, printre pacienţi există un cuplu de actori porno, a căror problemă este că, la capătul unei zile de muncă, nu le mai rămîne destulă dorinţă unul pentru celălalt; după ce-i prezintă, filmul nu mai face nimic cu ei. O altă pacientă seamănă puţin cu Elena Udrea, ceea ce, probabil, le-a inspirat şi pe scenariste s-o identifice drept o soţie de politician; dar la această asemănare cu Elena Udrea se reduce întreaga ei identitate. De asemenea, printre pacienţi există două cupluri de lesbiene. De ce două, cînd ajungea unul singur – la care mai putea fi adăugat, eventual, un cuplu de bărbaţi homosexuali –, asta e uşor de înţeles: e, probabil, din cauză că şcoala de actorie avea mai multe studente decît studenţi. Problema e că nici măcar unuia dintre cele două cupluri nu i s-a găsit mai nimic de făcut. De asemenea, aerul progresist conferit filmului de prezenţa celor două cupluri de lesbiene nu se potriveşte nici cu aerul îngrozit pe care şi-l ia unul dintre terapeuţi (Papadopol), atunci cînd e suspectat că ar fi el însuşi gay, nici cu grija scenaristelor de a asigura publicul că, de fapt, el nu e. Faptul că terapeuţii nu se cunosc pe ei înşişi (nici cît se cunosc pacienţii) poate fi privit ca o ironie dramatică, dar faptul că terapeuţii nu se diferenţiază de pacienţi nici măcar prin discurs se explică doar prin criza de timp în care s-a scris scenariul. Pentru Dragoş Bucur, asta e o scuză ca să nu joace nimic, în timp ce Papadopol (mai simţit, dar nu şi mai inspirat) încearcă o compoziţie al cărei model pare să fi fost Betty-cea-urîtă – ochelari plus buză superioară încreţită iepureşte. Printre personajele filmului se mai numără şi un love guru de televiziune, care e prezentat satiric – spectatorul e invitat să recunoască în el un impostor şi să rîdă de platitudinile pe care le spune. Dar şi terapia oferită de cei trei – care sînt prezentaţi ca nişte oameni cinstiţi – constă din platitudini similare. Nu că ni s-ar arăta mare lucru din ea – lăsînd la o parte jogging-ul matinal, exerciţiile încep şi mai că se şi termină cu o şedinţă la care toate cuplurile sînt invitate să se sărute „ca prima dată“. Pînă la urmă, marea diferenţă dintre eroii noştri şi şarlatanul de televiziune este că acesta din urmă ispiteşte cuplurile să rămînă sudate nu din dragoste, ci de dragul unui apartament. Ceva mai devreme, lipsa unui apartament fusese prezentată ca un obstacol serios în calea dragostei, dar, din senin, filmul ajunge să opună „materialismului“ cras imaginea a două persoane ţinîndu-se curat de mînă. Nu tu incest între veri, nu tu orgie generală – posibilităţile transgresive inerente în set-up (în însăşi noţiunea de „tabără a iubirii“) sînt respinse fără ca realizatorii să se fi jucat măcar cu ele. Respingerea lor e normală într-o comedie romantică, dar lipsa joacei prealabile (unde sînt îmbîrligăturile majore? unde e ameninţarea transgresiunii radicale? unde e pusă la încercare monogamia, prin confruntarea ei cu alte posibilităţi?) denotă incompetenţă.  

Mai multe