Liniștea colibei tale te face fericit
● Pájaros de verano / Păsări călătoare (Columbia-Danemarca-Mexic, 2018), de Ciro Guerra și Cristina Gallego.
În ce privește cinema-ul, ultimele decenii au fost marcate de emergența tot mai multor zone improbabile: Iran, Taiwan, Argentina, China, România și alte ținuturi au fost, rînd pe rînd, adăugate pe harta festivalurilor și a cinefililor. Pe de o parte, filme venite din toate colțurile lumii, produse la depărtare de marile centre ale industriei, au mai tăiat din elanul profeților de serviciu, care anunțau cu surle și trîmbițe moartea cinema-ului. Pe de altă parte, au (re)confirmat ideea (și necesitatea) unui tip de cinema exigent, ce scoate la iveală noi teritorii, decupează original bucăți neștiute de lume, luminează îndrăzneț destine marginale ocolite pînă atunci, conferindu-le o prezență, o persistență pe ecran, un drept la existență.
Cert e că aportul – fie el estetic, politic sau etnografic – al acestor filme bricolate pe cele trei continente (pentru a prelua titlul unui cunoscut festival din Nantes care pune în valoare filme din America de Sud, Asia și Africa) e consistent. Am ținut să fac acest preambul pentru că, mi se pare, chestiunile aflate în joc aici nu sînt întotdeauna ușor de sesizat de publicul larg; de aceea cred că e cu atît mai important de salutat îndrăzneala distribuitorilor Bad Unicorn, care au adus pe ecranele noastre un film venit dintr-o astfel de „zonă improbabilă“, fără nume sonore pe generic, dar care colorează programul de obicei anost al sălilor noastre.
Ciro Guerra nu e doar unul dintre principalii artizani ai Noului Val columbian – alături de Oscar Ruiz Navia sau César Augusto Acevedo –, ci, grație succesului înregistrat cu Embrace of the Serpent (2015), probabil și cel mai cunoscut dintre ei. Tipul de cinema practicat de Guerra se potrivește riguros caracteristicilor enunțate de mine mai sus: inventiv, generos cu cei care se văd prea rar pe ecrane etc. Embrace of the Serpent prezenta o expediție în jungla amazoniană în compania unui șaman. Povestea din Pájaros de verano (co-regizat împreună cu soția sa, Cristina Gallego) e dictată de același interes antropologic – prin expunerea inedită a unui trib marginal, wayuu: narațiunea urmărește felul în care o populație ancestrală intră încet-încet în capcana modernizării. Guerra și Gallego speculează porozitățile naturale între ficțiune și documentar (creînd, după spusele lui Jean Vigo, „ficțiuni documentate“), dar miza depășește simplul experiment estetic: prin utilizarea preponderentă a unui dialect rar, prin atenția față de rituri (un ritual de pețit, de pildă), prin afundarea în teren virgin, departe de oraș, filmul exprimă o luare de poziție, un gest politic asumat.
Să păstrăm proporțiile, totuși: descoperirile ocazionate de film prin reprezentarea meticuloasă a unei culturi complet străine au cu siguranță farmecul lor. Dar, în fond, povața acestei narațiuni ne e bine cunoscută, cel puțin de la Moara cu noroc și operele de artă care au arătat, și în spațiul nostru, că „banul e ochiul dracului“. Nu mă pot abține să văd, în ciocnirea dintre tradițiile stricte și galopul capitalist pe care o pune în scenă filmul, o asemănare cu proza lui Slavici. În fond, ai zice că pînă și climatul locurilor – cîmpiile transilvane străbătute de porcari sau pusta columbiană – aparține aceluiași mare mit despre înavuțire. Nu cred că scenariul filmului e paseist, cu toate că concluziile la care ajunge sînt amare: plot-ul începe în anii ’60 și acoperă cam două decenii, timp în care asinii sînt înlocuiți cu camionete, iar talismanele și mărgelele magice, cu puști automate. La Slavici, conștiința era întruchipată de mama care avertiza că „nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit“. Cam aceeași morală și aici, căci clanul e ordonat de o prezență matriarhală care decade demn (încarnată frumos de Carmiña Martinez), și nimic bun nu poate să se nască în tranziția dinspre autarhie către comerțul cu droguri coregrafiat de niște gringos.
Filmul (tradus la noi Păsări călătoare) descrie o lume străbătută de fluxuri multiple și de imagini márqueziene: aerul e greu de la atîtea incantații, înlocuite mai apoi de șuiere de gloanțe, în timp ce colibele, cu cît se înalță mai tare – transformîndu-se în vile de mafioți –, cu atît ajung să pară mai găunoase, adăpostind la propriu păsări misterioase de rău augur. Embrace of the Serpent malaxa ambițios două lumi, cu credințele lor contrarii, lucru redat explicit prin întîlnirea dintre un antropolog american și șamanul ce trebuia să îl conducă la planta miraculoasă pe care o căuta. Dar acel film era mînat de un suflu transcendental, de o fascinație a teritoriilor neatinse pe care le explora, de căutarea neîntreruptă a unei stări de grație. E ceva ce pare să lipsească din Păsări călătoare, care nu transmite cu aceeași inspirație forța spațiilor pe care le dezvăluie, nici nu dezvoltă suficient aceste vieți mărunte ce se îndreaptă inexorabil (și oarecum previzibil) spre distrugere.
Păsări călătoare va rula în cinematografe începînd cu 15 martie.