La răscruce de vremuri

● Il buco / Groapa (Italia-Franța, 2021), de Michelangelo Frammartino.

Cu posibila excepție a lituanianului Sharunas Bartas, Michelangelo Frammartino este singurul regizor care perseverează astăzi într-o direcție de radicală evacuare a tot ceea ce mai are cinema-ul pe lîngă esența sa: imagini și sunete. Frammartino lucrează greu (Il buco este doar al treilea lungmetraj al său în mai bine de cincisprezece ani), dar cu o statornicie a crezului artistic care nu e străină nici de rezultate strălucite, nici de orbiri și manierisme. Prelungind familiara absență a oricărui dialog inteligibil – lucru deja realizat cu măiestrie în precedentul Le quattro volte (2010) –, Il buco nu e un film lipsit de risc, căci ceea ce elimină acesta pe o parte (balastul de vorbărie care împiedică accesul la gest concret), tot el restaurează pe partea cealaltă, sub forma unor imagini lucioase, care ajung să facă prea mult zgomot. Filmul se petrece în 1961 în miezul Italiei: o echipă de speologi descoperă acolo o peșteră mai adîncă decît tot ceea ce se știa pînă la acel moment, în timp ce, în paralel, un bătrîn muntean își dă ultima suflare undeva deasupra lor. Frammartino filmează cu însuflețire tot ceea ce vede în jur, de la cîmpuri la norii de pe cer, și tocmai această preferință pentru un frumos aflat la îndemînă l-a determinat pe criticul Richard Brody să vorbească în cazul său despre naivitate, ba chiar vanitate.

Dar Frammartino nu e preocupat în mai mare măsură de peisaje decît de oameni, așa cum sugerează Brody. Dimpotrivă, el caută acele puncte de contact unde un om se poate topi în panoramă, iar un peisaj poate lua naștere printre ridurile unei fețe trecute prin viață. În cele mai bune momente ale sale, Il buco se dovedește a fi, în mod inconfundabil, opera unui cineast – a unui om care a gîndit ce face în termeni de imagine. Cînd copiii din cel mai apropiat cătun – o așezare în pantă aproape neatinsă de semnele modernității – își pun pe cap căștile speologilor și luminează cu frontala zidurile de cărămidă ale locului, iar noi vedem, de undeva de sus, dîre de lumină ce se preling tainic prin întunericul compact, știm că sîntem în fața unei decizii ce nu poate aparține decît unui om de imagine. De altfel, Il buco abundă în astfel de propuneri, cînd se simte că la baza procesului de creație nu au stat nici povestea, nici dialogul, ci un vocabular ceva mai reflexiv, care include noțiuni precum unghi, scară, punct de vedere. Filmul alternează astfel între lumi – racordul pare să fie operat în momentul acestei transmisiuni televizate dintr-un zgîrie-nori milanez, difuzată în crîșma satului –, dar și între forme: speologii se pierd în văzduh, aidoma unor figurine de dioramă (pînă și camionul lor pare o machetă de dimensiuni reduse), în timp ce bătrînul muribund este filmat la plan-detaliu, cu fiecare cută a pielii tremurînd perceptibil lîngă noi.

Acest dublu regim vizual păcătuiește totuși prin redundanța lui. Necazul e că filmul, în staza sa monumentală, acumulează prea multe dovezi ale unei măreții facile, care ajung să se anuleze reciproc. De parcă natura sălbatică, cu regiunile sale neumblate, ar fi devenit cîndva captivă unui imaginar deloc stimulant, ghetoizată pe canale TV de profil dedicate vieții animalelor. Pe de altă parte, acest risc al unei monotonii – o mostră de formalism didactic – e parte din pariul filmului și ar fi injust să nu subliniem că filmul rămîne rodul unei reflecții. El își propune să dibuie un portal – un punct de răscruce în timp – de unde să poată privi societatea ca prin gaura cheii. Curente de semn contrar – unul tradiționalist, altul progresist – prind atunci să se încalece, și o fac la modul cel mai neașteptat, printr-o poveste atent documentată, care n-are nimic dintr-o anecdotă. Dimpotrivă, Frammartino creează aici un fel de supraimpresiune istorică între noutate, depășirea propriilor limite, tehnică versus pace interioară, mit, izolare, fără să țină cu vreo tabără sau să livreze vreo morală ieftină despre reușită.

Aici intervine această eliminare cvasi-totală a cuvîntului despre care aminteam. Căci scurtătura interzisă a vorbelor obligă filmul să o apuce pe calea mai lungă a corporalității. Ocazie pentru Frammartino să se joace cu un burlesc reținut și, mai cu seamă, să restituie un peisaj uman în care fiecare act, chiar și cel mai ușor inteligibil, își recapătă grația de secvență dintr-un film mut și puritatea nespusului. Miză inedită – spre deosebire de Bartas, care s-a emancipat complet de ideea de plot, Frammartino încă vrea să păstreze momentele subiectului –, dar care acum, în contrast cu filmele precedente, și-a mai pierdut din prospețime și aduce mai degrabă cu un capriciu de autor. Formula este prea puternică – o metodă care se observă de la distanță – pentru a putea funcționa orișicum; în absența unei adecvări totale, devine rețetă anchilozată. La rigoare, povestea filmului ar putea avea ceva aproape borgesian în ea, însă răspunsul lui Frammartino se scufundă sub povara ei.

Il buco va rula în cinematografe începînd cu 29 iulie.

Victor Morozov este critic de film.