La mîna copiilor

● La croisade / Cruciada copiilor (Franța, 2021), de Louis Garrel.

La croisade, deja penultimul film al lui Louis Garrel, călărește valul de anxietate climatică ce a năvălit asupra lumii de cîțiva ani încoace – însă aspirația sa ludică și economicoasă (un film de 67 de minute despre necesitatea eradicării oricărui instinct cheltuitor) îl face, în ochii mei, mult mai agreabil decît alte semnale de alarmă trase cu mai mulți mușchi și mai multă iritare. De fapt, această incapacitate a filmului de a-și dilua angoasa altfel decît printr-o vervă comică aproape disperată e semnul cel mai clar că lucrurile au devenit cît se poate de serioase – dar și că autorul Louis Garrel a furat meserie de la înaintașii lui (Chaplin, bunăoară) și a înțeles că hazul ar putea să ne ducă ceva mai aproape de adevărul negru, învăluindu-ne ca o protecție și-apoi abandonîndu-ne în ghearele sale. Văd în clovneriile acestui burghez ignorant și absorbit de sine jucat chiar de Garrel, care urlă de durere atunci cînd constată că fiul său i-a vîndut ceasurile de colecție, o satiră la fel de pasionantă a omului comod, care trăiește cu catastrofa deasupra capului, ca și acel foarte mediatizat Don’t Look Up. Aici, Garrel se folosește de marea sa abilitate – aceea de a-l juca pe muritorul tîmp, redus de cruzimea situației la a bîlbîi cîteva întrebări nevinovate ce nu așteaptă nici un răspuns – pentru a injecta o doză de burlesc între două reprize de conștientizare a pericolelor care pasc planeta.

Actorul Louis Garrel e marele atu al filmului. Cu fața sa de îndrăgostit nervalian, de om destinat suferinței, el conferă ca un însemn de noblețe personajului său, bramburind lucrurile cu voluptate (insul e ba complet decuplat de realitate, ba înduioșător în apucăturile sale materialiste, ba plin de el, ba tată și soț iubitor etc.) și blocînd orice catalogare fără echivoc. Aici e de găsit un merit de actor care știe să valseze cu hachițele și inconsecvențele personajului, în aceeași măsură în care e de găsit o inteligență de scenarist care știe că un personaj bun nu va respecta niciodată, pînă la capăt, cerințele ficțiunii. La croisade a fost unul dintre ultimele proiecte ale regretatului Jean-Claude Carrière: găsim, prin recursul la această fabulă a copiilor din lumea întreagă care au vîndut proprietăți de preț ale părinților cu scopul de a salva planeta pe cont propriu, un cunoscut amestec de bufonerie și experiment de laborator (versiune light, de vară) destinat să ne reveleze ceva important despre om.

Această revelație funcționează și în afara maimuțărelilor blînde ale personajului interpretat de Garrel, care e prins cu chiloții în vine atît pe planul căsniciei, cît și pe acela al relației cu fiul. Ea devine, pe alocuri, rodul unui efort semnificativ de mizanscenă. Ca în secvența cea mai interesantă a filmului, cînd tatăl iese pe străzile Parisului și descoperă un oraș gol și năucitor, în care semnale alarmiste privitoare la aerul poluat se amestecă cu profeții îndrugate de fanatici religioși, asta în timp ce fiul său dansează în sufragerie, animat de o transă greu de deslușit. Filmul atinge aici o sensibilitate justă – ca un fel de fotogenie a haosului contemporan, cînd peisajul social e tot mai bruiat – care în alte locuri îi scapă, pentru că e încă prea atașat de o idee a ordinii și a coerenței de odinioară. Prefer acel moment de iluminare confuză, în ciuda senzației că pare inclus acolo fără temeiuri solide, pentru că tranșează clar, prin fibra sa documentară, cu tot universul ermetic-ficțional de pînă atunci (trei actori, un apartament) – dar și pentru că răspunde unor imperative mai puțin clare, ținînd mai degrabă de o intuiție, un fior de montaj.

La croisade marchează și deschiderea cinema-ului lui Garrel către mize care depășesc intimitatea de cuplu imediată care l-a preocupat la începuturi (Petit tailleur, 2010; Les deux amis, 2015), sub influența filmelor puternice ale tatălui său, miticul Philippe Garrel. Fiul s-a distanțat în timp de acea gravitate ușor epigonică (imagine alb-negru, sentimente abisale) pentru a descoperi o tonalitate mai farsoare și mai ancorată, cu bune și cu rele, în provocările contemporanului. Ce-mi place la un film precum La croisade este construcția sa provizorie, asemenea unui teren de joacă în care se testează mici experiențe – vezi plăcerea procurată de secvențele reușite, în care un balet stîngaci de priviri (Laetitia Casta interpretează rolul mamei), o tăietură anapoda sau un zoom neașteptat introduc o briză de aer și de viață într-o poveste corsetată. La Garrel, adevărat și fals dau tot adevărat, grație acestei încrederi un pic naive în puterile cinema-ului, aptă să sublimeze și cel mai mic proiect. O încredere relativ vetustă, care astăzi, într-o lume populată de autori cinici, este tot mai prețioasă.

La croisade rulează în cinematografe din 12 august.

Victor Morozov este critic de film.