"La Love Building poţi să rîzi şi să te emoţionezi" - interviu cu actorul Alexandru PAPADOPOL

Primul său rol a fost în Marfa şi banii – debutul lui Cristi Puiu şi filmul care a deschis o nouă epocă în cinema-ul românesc. Au urmat rolurile din Occident şi Amintiri din Epoca de Aur şi cele din serialele de televiziune. Alături de Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă a iniţiat proiectul actoriedefilm.ro. În Love Building, care are premiera pe 13 septembrie, revine în cinema în rolul unui trainer care îi asistă pe cei care au probleme în cuplu.

De la Marfa şi banii au trecut 12 ani. Am revăzut filmul la TIFF în urmă cu doi ani şi mi s-a părut că timpul nu se simte în cazul lui. Ce a însemnat pentru dumneavoastră rolul din acest film?

Nu aveam deloc experienţă de film, nici unul dintre noi, adică nici Ioana Flora, nici Dragoş Bucur, şi ăsta a fost un lucru bun. Eram în anul I sau II de şcoală, iar faptul că am lucrat prima dată cu Cristi Puiu face parte din norocul vieţii mele. Dacă aş fi lucrat cu alt regizor, care era setat în alt fel, probabil că aşa aş fi rămas şi eu. Aşa, Puiu punea foarte mult baza pe tonul just, un termen consacrat ulterior, dar pe care la el l-am auzit prima dată. Eram foarte tînăr şi personalitatea, competenţa şi modul lui de a lucra cu actorul m-au influenţat profund şi definitiv. Am repetat foarte mult şi am învăţat de la el lucruri esenţiale pentru un actor care vrea să facă film. Cred că Marfa şi banii a fost un film mare – o dată pentru că l-a făcut Cristi, iar apoi pentru că noi, actorii, am crezut în ce ne-a spus el şi am fost sută la sută de partea lui, în nişte condiţii de producţie nu tocmai uşoare. A fost greu. Dar poate că dacă totul decurgea lin, n-ar mai fi fost la fel de spectaculos.

Era o perioadă de pionierat în producţia de film şi de actorie. Ţin minte că Cristi Puiu i-a contrariat pe foarte mulţi cu modul său de filmare, cu întregul concept al filmului, care la vremea lui n-a fost bine primit, ca apoi să devină un pilon de bază al cinematografiei de după anii 2000. Acest film a deschis o altă perspectivă în cinema-ul românesc şi mă bucur că am făcut parte din el şi că a fost omagiat la Cluj după zece ani, pentru că un film trebuie să treacă proba timpului. Anul acesta a ieşit şi pe DVD.

În ultimii ani aţi făcut multă televiziune şi mai puţin film. Aţi revenit în forţă, o să vă vedem în Love Building, debutul Iuliei Rugină (alături de actorii Dragoş Bucur şi Dorian Boguţă), într-un rol din filmul lui Corneliu Porumboiu, Un interval de 9 minute şi în Acasă la tata (unde sînteţi chiar protagonistul). În cazul dvs., este aceasta o întoarcere a fiului risipitor la cinema?

De vreun an-doi încoace am tot început să fiu chemat la castinguri. Cred că a fost o ciclicitate. Am dispărut din lumea filmului nu pentru că am vrut, ci pentru că aşa s-a întîmplat. Acum revin, dar uşor-uşor. Am fost chemat la probe şi regizorii au început să mă întrebe ce-am mai făcut în toţi anii ăştia. Cred că pur şi simplu le dispărusem din faţa ochilor.

Ajungem, aşadar, la Love Building, un film cu o poveste actuală şi amuzantă, în care 14 cupluri încearcă să-şi repare poveştile de dragoste. Jucaţi, sînteţi şi producător. Ce înseamnă mai exact actoriedefilm.ro şi acest lungmetraj făcut în cadrul lui?

Noi produseserăm în cadrul actoriedefilm.ro mai multe scurtmetraje, cu fiecare promoţie de cursanţi. Aşa că am zis, la un moment dat, să încercăm să facem şi un lungmetraj. A ieşit Love Building, un film onorabil, la care poţi să rîzi şi să te emoţionezi şi care a avut un succes la festivaluri, la care nu mă aşteptam. La B-est Film Festival a luat premiul publicului şi o menţiune a juriului, la TIFF am avut o sală arhiplină, iar săptămîna trecută, la Alba Iulia, la Festivalul Dilema veche, au venit să-l vadă, în aer liber, peste 400 de spectatori.

Am văzut la Alba Iulia un public care s-a amuzat foarte tare la Love Building. Oamenii chiar se distrau. O să continuaţi genul acesta de experimente, la care participă deopotrivă actori profesionişti şi neprofesionişti? E o provocare mai mare în proiectele independente?

Din păcate, statul român nu finanţează numai filme bune, bazate pe scenarii valoroase. Sigur că există şi filme importante ale „noului val“ care, de fapt, reprezintă munca cîtorva regizori preocupaţi în mod real de cinema. Aceste filme sînt parţial finanţate de stat. Love Building vine ca o alternativă. A fost o provocare din toate punctele de vedere, poate că a fost şi un experiment, dar principalul nostru scop a fost să reuşim să „construim“ un film care să ne placă...

E greu să faci filme româneşti entertaining? Mi se pare că Love Building vine pe o asemenea aşteptare.

În cinema-ul românesc găsim, din păcate, ori filme „umoristice“, în care predomină grobianismul şi frivolitatea, ori filme cu mesaj ascuns, inaccesibile publicului neiniţiat, care nu e pregătit să accepte tot felul de citate culturale sau ritmul unui film greoi. Părerea majorităţii este că o producţie cinematografică trebuie să conţină ingrediente diferite, dar, de fapt, puţini reuşesc să mixeze lucrurile şi să livreze un film coerent. Pot să spun că Love Building e un film cinstit, fără neclarităţi. Şi, mai ales, e un film care emoţionează. Sînt sigur că va însemna ceva pentru spectator.

Cum a fost cu Acasă la tata, filmul în care o să vă vedem anul acesta într-un rol principal?

Filmul acesta a fost şi el un mare pariu. Am lucrat foarte bine cu Andrei Cohn, care mi se pare un regizor foarte curajos. Pot să spun că a fost o perioadă frumoasă a vieţii mele, în care mi-a mers totul bine şi în care nu mai conta decît filmul acela. Am un rol generos, de om normal, cu angoasele, cu problemele lui, dar, în acelaşi timp, şi foarte greu de făcut. Sper să fi reuşit.

Vă mai aşteptaţi la rolurile astea? Aţi avut spaime legate de faptul că, odată ce aţi devenit o vedetă a producţiilor TV, s-ar putea ca şansele de a face film să se fi diminuat? Care vă era starea de spirit?

Nu prea grozavă, mai ales că tot dădusem cîteva probe şi ajunsesem pînă în finală, dar apoi mă suna regizorul şi îmi zicea că, pînă la urmă, n-am luat eu rolul. Şi asta s-a repetat de vreo două-trei ori. Dar aşa sînt eu, norocos. Şi cum am luat castingul la Marfa şi banii – m-am dus ultimul, dintr-o întîmplare, şi am reuşit, tot aşa s-a întîmplat şi cu Acasă la tata –, a venit Andrei şi m-a întrebat dacă vreau să joc. Am zis da, şi asta a fost.

Reuşiţi să împăcaţi şi televiziunea, şi cinema-ul?

Aşa ar fi ideal. De exemplu, în perioada în care am făcut Acasă la tata, am făcut şi un serial de televiziune şi o piesă de teatru la Odeon – Linişte, sărut, acţiune, cu mare succes la public. Dar să nu ne îmbătăm cu apă rece, proiectele de film vin şi cine ştie cînd mai vin, poţi să faci într-un an două filme şi apoi să nu mai faci zece ani. Ca la Caragiale – „lume multă, noroc puţin“. Depinde foarte mult de noroc în meseria asta şi de cît de prezent eşti în ochii regizorilor, ai producătorilor. Cît de mare ai fi, tot aştepţi să sune telefonul ca să fii distribuit. 

a consemnat Ana Maria SANDU