„La Gomera e cel mai scump film pe care l-am făcut“ – interviu cu regizorul Corneliu PORUMBOIU

La Gomera, filmul lui Corneliu Porumboiu, a fost anul acesta în competiția Festivalului de Film de la Cannes. Pe 13 septembrie puteți să-l vedeți la cinema. Un „noir“ cu mafioți care comunică într-un limbaj codat, cu un polițist corupt, o femeie fatală, o procuroare exemplară. Acțiune, suspans și o declarație de dragoste pentru cinema. 

De la A fost sau n-a fost? la La Gomera e un drum lung. Cum îl simțiți și ce s a schimbat în felul în care vă raportați la cinema?

Pentru mine a fost un drum scurt, nu știu cînd au trecut anii. Între timp am făcut șase filme, și pe fiecare dintre ele am simțit că trebuia neapărat să-l fac, a fost o necesitate în momentul respectiv. Deci, ca metabolism, funcționez ca la început. Pe de altă parte, am căpătat mai multă experiență, mă enervez mai greu și sînt din ce în ce mai maniac. Poate asta arată că am mai îmbătrînit.

După selecția în competiția Festivalului de la Cannes de anul ăsta, La Gomera a fost proiectat la TIFF. Biletele se terminaseră cu cîteva zile înainte și publicul a fost mai mult decît entuziasmat după film. Cred că și fanii dvs. au fost luați prin surprindere. Ce relație aveți cu noir-ul și cît de mult v-ați putut juca în formula asta a filmului de gen?

Fanii mei, dacă or fi existînd, n-ar trebui să fie surprinși. Ultimele trei filme pe care le-am făcut au fost foarte diferite, mă refer la Al doilea joc – un eseu, Comoara – comedie cu iz de fabulă și Fotbal Infinit, un documentar-portret.

În cazul de față am ajuns la noir ca referință principală datorită subiectului filmului: Cristi, personajul principal, este nevoit să învețe un limbaj fluierat, pentru a pune mîna pe 30 de milioane de euro. Pe măsură ce învață acest limbaj, Cristi se transformă. Din păcate, pentru el va fi prea tîrziu. Mă interesa să creez o lume fără scrupule, în care doar banii contează. Personajele mele trebuiau tot timpul să-și ascundă adevăratele intenții, iar dialogurile trebuiau să fie tot timpul un soi de jocuri de putere, în care fiecare dintre personaje încerca să obțină un ascendent asupra celuilalt. Deci noir-ul mi s-a părut o referință pertinentă. Sînt cîteva filme -noir clasice sau unele neo-noir care fac parte din topul meu personal: The Third Man, The Night of the Hunter, Taxi Driver, The Conversation și No Country for Old Men. În momentul în care m-am gîndit că pot trata subiectul în zona asta, am decis să revăd o serie de filme noir clasice, pe unele dintre ele nu le mai văzusem din perioada școlii: The Big Sleep, Gilda, Double Indemnity, Laura… Și lista poate continua, e lungă. Am revăzut cu mare plăcere toate aceste filme și chiar mi-au stîrnit un soi de nostalgie. Cred că de aici vine și tonul ludic pe care l-a căpătat filmul meu.

Fără să fi știut neapărat „istoria“ poveștii din La Gomera, am simțit că filmul e construit în jurul acestui limbaj fluierat. „El silbo“ pare mai mult decît un cod secret, folosit pe această insulă din Spania. De ce v-a provocat această formă alternativă de comunicare? Ce v-a atras, de fapt, la acest cod? Și cum ați construit story-ul în jurul lui?

În urmă cu zece ani am văzut un reportaj TV despre limbajul fluierat de pe insula La Gomera. Acest limbaj codează limba spaniolă în două vocale și patru consoane. De exemplu, „a“, „o“ și „u“ se fluieră într-un fel, „i“ și „e“ se fluieră în alt fel. La început m-a atras vizual, mi se părea poetic. Mai apoi am văzut și o similitudine cu cinema-ul – un film codează realitatea, limbajul fluierat codează o limbă, în principiu orice limbă indo-europeană. Și poate m-a mai atras și pentru că tocmai terminasem Polițist, adjectiv, un film care are la final o lecție de limbaj politic. Una foarte găunoasă, de altfel. După cîțiva ani, mi-am zis: „Ce-ar fi să fac un film despre personajul lui Vlad din Polițist, adjectiv? Cum ar fi să regăsesc acest personaj peste zece ani, total schimbat?“. Acum e informatorul mafiei, nu mai crede în nimic din ce perora înainte, este urmărit în permanență de poliție și singura formă de a comunica va fi limbajul fluierat.

În ce fel vă interesează „captivitatea“ limbajului în cinema? Ce și cît poți să (mai) inventezi?

Nu resimt deloc asta. Din contra, cred că cinema-ul este o artă tînără, vie.

În filmele de pînă la acesta, spectacolul era mai puțin important. Acum ironia și iubirea pentru cinema (cu toate declarațiile ei la vedere) au o ramă generoasă pentru multă acțiune: un ofițer de poliție corupt, o femeie fatală, un mafiot care trebuie salvat, o procuroare impecabilă etc. V-a preocupat forma? V-ați gîndit și la public, de data asta?

Cred că un film bun își găsește publicul, mai devreme sau mai tîrziu. Din punct de vedere „industrial“, am început să văd succesul unui film în raport cu bugetul lui. De exemplu, Al doilea joc, care e un film experimental, am decis să-l produc singur, fără ajutorul CNC. Pînă la urmă filmul a avut o distribuție restrînsă, mai ales în festivaluri, dar și-a acoperit bugetul și a făcut și puțin profit. Evident că pe La Gomera, care-i de departe cel mai scump film pe care l-am făcut, l-am gîndit astfel încît să aibă un impact la un public mult mai numeros.

Se spune că sînteți unul dintre regizorii care filmează în deplină armonie cu actorii. Aveți în distribuție, în rolurile principale, un actor, Vlad Ivanov, cu care ați mai lucrat, un model, Catrinel Menghia, și o actriță, Rodica Lazăr, cu care n-ați mai lucrat. Cum ați ajuns la combinația asta?

Cu Rodica trebuia să mai lucrez la două proiecte. În A fost sau n-a fost? ar fi trebuit să fie unul dintre personajele care sună la telefon în timpul emisiunii, iar în Polițist, adjectiv, colega personajului principal. De fiecare dată i-a apărut ceva la teatru și n a mai putut să vină la Vaslui. De data asta a funcționat. Pe Rodica Lazăr o știu din școală, este o actriță foarte bună, cu care atunci cînd lucrez simt că joc ping-pong cu un chinez.

În cazul lui Catrinel, îmi aduc aminte că, în a doua zi de casting, am lucrat o scenă în care ea nu avea dialog, asculta ce-i spunea Vlad și trebuia să aibă o reacție la prim-plan. M-a surprins reacția ei. Acela a fost momentul în care am decis că vom lucra. Problema a fost că, după vreo două luni, m-a sunat să-mi spună că a luat un casting la un film de Kechiche și că datele de filmare se suprapuneau. Catrinel a ales filmul lui Kechiche, iar eu am reînceput casting-ul pentru rolul Gildei. Pînă la urmă, am amînat filmarea. Nu aveam bani să filmăm în Spania. Într-o zi m-a sunat Catrinel să-mi spună că celălalt film s-a întrerupt și, dacă mai sînt interesat, ea s-ar bucura să lucrăm împreună. Rămăsesem interesat.

Cu Vlad am lucrat și trebuia să mai lucrăm și la alte filme. Știu că odată chiar am vorbit să se documenteze pentru un rol. Eram sigur că-l fac. Ei bine, nu l-am mai făcut. Pentru La Gomera am decis destul de repede că Vlad va juca rolul principal. Deci am scris cu el în minte și cu personajul lui din Polițist, adjectiv. Nu are rost să mai zic eu acum cît de bun actor este Vlad, dar acest rol n-a fost ușor deloc; a venit la o groază de probe pentru celelalte roluri, în parte pentru că, evident, era importantă relația cu celelalte personaje, dar și pentru că eu încercam un alt tip de mizanscenă și aveam nevoie să încerc lucruri noi; a slăbit 14 kilograme pentru film și a învățat și limbajul fluierat. În plus, proiectul s-a amînat de două ori și a trebuit să-și reconfigureze programul pentru mine. Vreau să i mulțumesc că a avut încredere în mine și în acest proiect. Și, dacă tot am ajuns la etapa asta, la acest film am avut o echipă foarte bună, pe care am simțit-o aproape și care m-a ajutat enorm. Vreau să le mulțumesc tuturor. Pare un film lejer, dar n-a fost deloc ușor de făcut.

La Gomera e un film făcut cu o mare atenție la detalii. Arantxa Etcheverria Porumboiu, care s-a ocupat de direcția artistică a filmului, dă o amprentă importantă filmului. Cum ați lucrat la acest film?

Excelent. Este o plăcere să lucrez cu Arantxa. Fiind soția mea, e prima persoană cu care mă consult, îmi știe toate proiectele de la A fost sau n-a fost? încoace. Arantxa este artist plastic și arta ei mă influențează. Estetic vorbind, filmele mele s-au schimbat destul de mult de-a lungul timpului, iar asta i se datorează și ei. Arantxa a studiat scenografie și costume la TNS (Théâtre National de Strasbourg) și a lucrat o perioadă în teatru, în Franța. Revenind la La Gomera, acesta este al doilea proiect la care lucrăm efectiv. Cum filmul este o călătorie a personajului principal și e structurat pe capitole, fiecare capitol purtînd numele unui personaj care influențează traseul personal al lui Cristi, Arantxa a avut ideea ca, la nivel estetic, să folosim culorile curcubeului, fiecare culoare pentru un capitol în parte, pentru a crea un ritm intern, muzical, al acestui traseu. Dacă vreți, un fel de pod, pe care personajul îl parcurge de-a lungul filmului. După asta, a urmat implementarea acestui concept, pe care Arantxa a făcut-o împreună cu Tudor Mircea (directorul de imagine al filmului), cu Simona Pădurețu (scenografie) și cu Dana Păpăruz (costume).

Există o scenă în film în care Cristi, protagonistul, și procuroarea intră într-o sală de cinema, ca să vorbească departe de ochii lumii, unde rulează un western. E și candoare, și citare, și „realitate“, și „iluzie“ deopotrivă. Ar putea funcționa ea ca o definiție a cinema-ului pentru dvs.? Și, dacă nu, cum ar suna?

Sincer, după ce-am făcut Polițist, adjectiv mă cam tem de definiții. Dar, dacă-mi spuneți acum, s-ar putea să aveți dreptate, ar putea funcționa și așa. Scena respectivă are rolul de oglindă – situația de pe ecran (deși în cu totul alt registru, fiind o secvență de western) este foarte asemănătoare cu situația în care se află personajul lui Cristi.

a consemnat Ana Maria SANDU