Jurnal de TIFF

16 iunie 2011   Film

Nu am mers la prea multe festivaluri de film în viaţa mea, dar nu-mi imaginez cum ar fi să stau acasă în timpul TIFF-ului şi să nu mă bucur de timpul acela suspendat în care singura întrebare firească e: „Ce filme vedem azi?“. Ca în fiecare an, festivalul a însemnat alergătura de la un cinematograf la altul, gustul de şaorma (mîncată la ore tîrzii din noapte), discuţiile care se prelungesc mult după ce am ieşit de la cinematograf, prietenii pe care ştiu că nu am cum să-i revăd în altă parte, o echipă care funcţionează ca o maşinărie perfectă şi, oricît de puţine ore de somn ar avea la activ, reuşeşte nu numai să fie eficientă, dar şi să zîmbească şi să-şi trateze invitaţii ca pe cei mai importanţi oameni de pe pămînt.  

Albumul cu fotografii 

Dacă TIFF-ul ar fi un album cu instantanee, aş alege, fără să clipesc, din 2002, drumul din Piaţa Unirii pînă la Cinema Victoria, făcut cu un Mihai Chirilov blond, slab, îmbrăcat cu un tricou cu Björk şi nişte pantoloni din material lucios. Habar n-am cum nu şi-a pierdut răbdarea şi continuă să le spună şi azi invitaţilor şi prietenilor la ce filme să meargă pentru că el crede că le-ar plăcea. Fără îndoială, jocul de-a ghicitorul îl amuză şi, atunci cînd ai de ales între două sau trei titluri care încep la aceeaşi oră, părerea lui e cea mai bună soluţie. 

Primul an în care TIFF-ul s-a organizat şi la Sibiu, am umblat o zi pe străzile frumoase şi lustruite, cu Dana Enulescu, Anca Grădinariu şi Alex. Leo Şerban. Eram un comando cinefil care vorbea cîte în lună şi-n stele, ne minunam în faţa fiecărei clădiri şi rîdeam cu gurile pînă la urechi ca într-o vacanţă absolută, bucuroşi că am schimbat puţin decorul. După-amiaza aceea s-a încheiat apoteotic cu concertul din piaţă al Fanfarei Ciocîrlia, la care cred că nu e om care să fi fost acolo şi să nu fi ţopăit ca un nebun.  

Nu m-am mirat deloc anul ăsta cînd am auzit mai mulţi cunoscuţi spunînd că, din cauza unei şepci verzi, a unei genţi colorate sau a unei perechi de ochelari cu rame groase, li s-a părut că-l zăresc pe Leo pe străzile Clujului. E personajul care ne-a lipsit din fotografia de grup de la ediţia a zecea. Apoi, mai sînt multe filme care-mi sînt atît de clare în minte de parcă le-aş fi văzut ieri. Şi ştiu atît de bine că n-aş fi ajuns niciodată la ele dacă n-aş fi mers la TIFF. 

Anul trecut, cînd am făcut AperiTIFF-ul, ziarul zilnic al festivalului, în fiecare seară îmi venea să plîng de ciudă că trebuia să stau în redacţie şi de toate tabieturile mele de festival se alesese praful. Mi-am promis că anul ăsta îmi voi lua revanşa şi fix aşa am făcut. M-am reîntors la ritmul de văzut filme, băut cafele, pierdut nopţi, mîncat pe apucate.  Mă gîndeam că cei care mergem an de an la TIFF sîntem norocoşi. N-o să trebuiască să spunem niciodată că am îmbătrînit, ci doar la cîte ediţii de festival am venit de-a lungul vieţii.  

TIFF 2011 

Unele lucruri nu s-au schimbat: drumul Clujului e la fel de lung, trenurile arată normal, dar ajung cu întîrziere. Pe lîngă cărţile de altădată, l-am parcurs şi cu Internet la purtător, ceea ce mi s-ar fi părut de-a dreptul SF, acum opt ani. Mi-am lăsat geanta la hotel şi într-o jumătate de oră, cu tot cu ameţeala de pe drum, intram în renovatul cinematograf Republica, rebotezat de curînd „Florin Piersic“ (cu o mică escală de cafea la barul La Mărgelatu din hol) să văd 7 păcate iertate, un film indian simpatic, care a reuşit să mă remonteze. Pe măsură ce soţia îşi mai căsăpea cîte un soţ (a avut şase cu totul, pe cel de-al şaptelea l-a luat gata mort), eu îmi reveneam. Actriţa Priyanka Chopra arde ecranul, poveştile se înşiră ca mărgelele pe aţă şi finalul răstoarnă acest ritm care părea fără sfîrşit: după fiecare nouă încercare, o altă dezamăgire şi o răzbunare pe măsură. Totul construit ca un imens spectacol. Am zis film indian, deci între morţile anunţate se cîntă, rîde şi dansează. Următoarea destinaţie, Palatul Bannfy, Bonţida, la care visasem cu ochii deschişi şi cu un an în urmă. M-am urcat într-un microbuz de la TIFF şi am plecat într-o excursie de mai bine de o jumătate de oră. Cînd am ajuns, curtea imensă a domeniului fusese luată cu asalt de o mulţime de oameni care veniseră să vadă proiecţia în aer liber a filmului Odessa în flăcări. Totul semăna cu o mare sărbătoare cîmpenească. Ruinele palatului păreau translucide de la lumina ecranului. Eram extrem de curioasă, ştiam cîte ceva despre filmul pierdut şi regăsit. Odessa în flăcări (realizat în coproducţie româno-italiană, în 1942, de regizorul italian Carmine Gallone) are toate ciudăţeniile unui film de propagandă, cîntecele noastre populare răsună în italiană, românii sînt buni, iar bolşevicii – nişte fiare. Nu-i de mirare, aşadar, că filmul nu servea deloc ideologiei comuniste şi că, atunci cînd aceştia au ajuns la putere, l-au interzis. La cîte filme manipulatoare politic am văzut înainte de 1989, mi s-a părut că Odessa în flăcări avea farmecul istoriei.  

Încă din prima seară la Cluj am simţit că TIFF-ul a devenit un eveniment important pentru locuitorii de acolo, nu doar pentru cei „transhumaţi“ de la Bucureşti – şi ei parcă mai numeroşi ca niciodată. De fapt, era suficient să ajungi la proiecţiile în aer liber din Piaţa Unirii ca să-ţi dai seama că publicul clujean e din ce în ce mai entuziast, mai numeros şi mai cinefil. 

Slalom printre multe filme 

Trebuie să recunosc că festivalul a devenit un maraton. Faci slalom printre multe filme, ai vrea să fii şi aici şi acolo, şi la o lansare de carte şi la un calup de scurtmetraje, şi la o discuţie cu invitaţi străini despre filmul românesc, la prezentarea ediţiei a doua (în engleză) a publicaţiei AperiTIFF-ului special sau la lansarea cofretului de DVD-uri cu 11 debuturi din ultimii 10 ani. Ubicuitatea mi se pare o stare de graţie, dar în lipsa ei fiecare face ce poate. Adică, alege. Şi suferă de o frustrare stranie că nu poate să se împartă şi că ziua nu are mai multe ore şi că mereu va trebui să renunţe la ceva şi să verifice dacă a doua zi mai are o a doua şansă cu un film pe care voia neapărat să-l vadă. TIFF-ul părea calm anul ăsta de la cafenea sau din Grădina Botanică, dacă mergeai la pas pe străzile pietonale, pavate recent cu piatră.  Regizorul Lucian Pintilie, căruia i s-a organizat o retrospectivă anul acesta la TIFF, a fost într-o formă de zile mari: sclipitor, autoritar, cuceritor, cu un umor foarte special. Discuţiile la care a participat după proiecţiile filmelor sale au părut un spectacol cel puţin la fel de interesant ca revederea Balanţei sau a Reconstituirii.  

Marfa şi banii după 10 ani se ţine bine.  

Am mai luat cu mine: Oxigen (regia Hans Van Nuffel, Belgia), o poveste despre viaţă spusă din anticamera morţii. Protagoniştii suferă de o boală genetică care le afectează plămînii şi care îi face dependenţi de spital şi de tratamente. Dincolo de melodramă simţi că mai e ceva şi că filmul ăsta e o confesiune. Kill me Please, tot belgian, regia Olias Barco, o comedie neagră foarte bine făcută. Are şi umor, şi tensiune, şi răsturnări de situaţie, şi nişte personaje incredibile, care par cînd cehoviene, cînd nişte surori şi fraţi de-ai lui Charlie Chaplin. Chilianul Gatos viejos (regia Pedro Peirano, Sebastian Silva) e caligrafic, crud, în obsesia pentru bătrîneţe şi boală care pun stăpînire pe mintea unei femei. La vida util al uruguaianului Federico Veiroj, construit în jurul unui personaj urmuzian, de o candoare fără margini, funcţionează ca o melancolică declaraţie de dragoste pentru cinema.  

Documentarele au fost şi ele spectaculoase la TIFF. O să amintesc doar cîteva: Cinema Komunisto (Serbia, regia Mila Turajlic), Viaţa mea cu Carlos (Chile-Spania, regia German Berger), Jiro visează la sushi (SUA-Japonia, regia David Gelb). 

Am revăzut şi Ceremonia lui Chabrol şi nu oricum, ci în aceeaşi sală cu Jacqueline Bisset, invitată la TIFF-ul de acum. Nu ştiu dacă o fi fost asta cauza, dar filmul mi-a plăcut din nou.  

Şi pentru că TIFF-ul şi-a asumat un proiect pe termen lung şi se gîndeşte să crească spectatori, cineaşti şi critici de film, nu pot să nu amintesc de programele Let’s Go Digital şi EducaTIFF.

Mai multe