Între vieți

● Transit / Tranzit (Polonia-Marea Britanie-Franța, 2018), de Christian Petzold. 

În timpul invaziei naziste, un tînăr german, Georg, fuge din Parisul asediat, asumîndu-și identitatea unui scriitor german care tocmai s-a sinucis și ale cărui acte de emigrare în Mexic intră în posesia lui. Georg este probabil un evadat evreu dintr-un lagăr de concentrare sau poate un refugiat politic (încearcă să îl salveze pe unul dintre tovarășii săi, -Heinz, iar după moartea acestuia îi caută pe soția sa maghrebiană și pe fiul său, Driss, care începe să vadă în el un tată). În orice caz, este permanent hăituit, flămînd, anxios și nesigur asupra succesului tentativei sale de evadare. Blocat în Marsilia, lui Georg îi tot iese în cale Marie, o femeie misterioasă (Paula Beer) care își caută soțul dispărut, pe nume Weidel, scriitorul a cărui identitate o preia Georg (foarte bun Frank Rogowski, cu alura sa de Joaquin Phoenix neamț). Marie este însă ambiguă, ea fiind implicată și într-o poveste amoroasă cu medicul pediatru Richard, la care Georg apelează pentru a-l îngriji pe micul Driss, care suferă o criză de astm aflînd că Georg va părăsi Franța.

Recurgînd la vocea unui narator, Tranzit, ultimul film al cineastului german Christian Petzold, obține simultan un efect de distanțare brechtiană a spectatorului, ceea ce îi refuză tonul moralizator/autocompătimitor (de care sînt nelipsite majoritatea filmelor de gen, chiar și cele foarte bune), și în același timp dă o senzație copleșitoare de imersiune în poveste. Totul pe fondul unei admirabile execuții artistice, setată într-un cadru estetic minimalist și amăgitor, în care totul – spațiu, timp, protagoniști, gesturi, gînduri, sentimente – se repoziționează în fiecare moment.

În filmele sale care au rulat anterior în România, cineastul german era preocupat de o cronică lucidă a macro-istoriei, atît prin analiza climatului din Germania de Est cu puțin înaintea căderii Zidului Berlinului, în Barbara (2012), cît și prin reflecția destul de neconvențională asupra condiției evreului post-Holocaust, în Phoenix (2014), ambele avînd-o ca protagonistă pe vedeta cinematografiei germane Nina Hoss. Însă, în acest cel mai bun film al său de pînă acum, Petzold renunță, cu toate riscurile, la anvergura unor momente istorice precise și se concentrează asupra corespondenței peste timpuri între crizele istoriei, care forțează oamenii să plece în pribegie, înscriind-o într-o capsulă temporală anistorică. Aproape că nu simți disonanța dintre decoruri și costume ale anilor ’40 și trenurile de mare viteză și clădirile cu arhitectură contemporană de secol 21 (paralela dintre Marsilia ca leagăn al crizei migranților acestui secol duce cu gîndul la recentul Happy End de Michael Haneke, portul Le Havre avînd un rol asemănător în filmul omonim realizat de Aki Kaurismäki în 2011). Căci Tranzit are ambiții mai mari decît romanul scriitoarei Anne Seghers din care s-a inspirat, ea însăși refugiată evreică în Marsilia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial.

Marsilia este și locul peremptoriu, simbolic către libertate, este pragul către o lume nouă pe care o caută refugiații din toate timpurile, indiferent de tărîmul de unde fug și de locul de destinație, indiferent de statutul lor de animale hăituite și folosite atît de localnici și de autoritățile țării de tranziție, cît și de cele ale țării de proveniență. Într-o continuă căutare și disoluție a măștilor și identităților, personajele trăiesc coșmarul unui loc de trecere care seamănă cu un purgatoriu dantesc, unde tarele firii umane sunt expuse necruțător („Chiar nimeni nu mai are milă?“, se întreabă Georg în momentul săltării unei tinere mame, fără ca nimeni să intervină dintre martorii refugiați cazați la hotelul mizer). Există puțină speranță în condiția umană, totuși există („umbrele morților pot fi scoase din iad cu sacrificii și rugăciuni fierbinți“), pe fundalul unui zgomot de fond terifiant prezent în tot filmul, ca un contrapunct exterior al bruiajului fricii. O frică ce vine, în cazul multor exilați, și din interior, în momentul în care se simt străini în propria viață (o femeie în așteptarea vizei se aruncă în gol, brusc și în tăcere, de lîngă Georg, de la un parapet foarte aproape de mare – spațiul eliberării, care totuși poate refuza libertatea în mod aleatoriu, una dintre navele cu refugiați fiind întoarsă din drum).

Pe lîngă felul labirintic și original în care reconfigurează o temă foarte actuală, a celei mai mari drame umanitare a secolului, criza refugiaților și pericolul reizbucnirii nazismului, Tranzit este o surpriză plăcută și pentru felul în care asimilează într-o manieră proprie influențe din estetica Noului Cinema german al anilor ’80. Într-un alt purgatoriu, imaginat în metroul berlinez de către Wim Wenders în filmul-cult Cerul deasupra Berlinului / Wings of Desire, un înger amestecat printre oameni, Damiel, îi îndemna nevăzut, deghizat ca voce a lor interioară, să se roage cu propriile lor cuvinte. În Tranzit mai important e ceea nu se spune, sensul tainic dintre o pauză sau alta a respirației muritorilor confruntați cu exilul provocat de semenii care au uitat să-și iubească aproapele. În cartea Cele zece porunci ale zilelor noastre, în care face o paralelă ingenioasă între Decalog și Declarația Universală a Drepturilor Omului, adoptată la cîțiva ani după finalul celui mai mare război din toate timpurile (în care vede apogeul abisurilor răului atinse de umanitate), André Chouraqui atrăgea, printre altele, atenția asupra pericolului provenit din nerespectarea primei porunci biblice. În Declarația Universală ea echivalează cu imperativul că „nimeni nu poate fi arestat, deținut sau exilat în mod arbitrar“. „Dacă nu este liber, omul nu poate fi după chipul Ființei creatoare“, conchide Chouraqui, care visa la „o comunitate de destin pentru întreaga creație“, care să includă atît reconcilierea omului cu omenescul, cît și al acestuia cu divinitatea.