Între două rele
● Naşa (România, 2011), de Virgil Nicolaescu şi Jesús del Cerro; Viaţa mea sexuală (România, 2011), de Cornel George Popa.
Atunci cînd un afacerist bucureştean e arestat, din cauza legăturilor lui cu nişte gangsteri, soţia lui americancă (Whitney Anderson) trebuie să facă faţă tentativelor acestora de a o intimida. Soluţia ei este să-şi înfiinţeze propria organizaţie „criminală“, recrutîndu-şi copilul, servitoarea, avocatul (Răzvan Vasilescu), cei doi contabili (Gheorghe şi Lucian Ifrim) şi trei admiratori proveniţi din rîndurile poliţiei. Deşi înarmată iniţial doar cu atitudine şi cu pistoale de jucărie, această trupă reuşeşte să-i învingă pe gangsterii adevăraţi („capii“ Alex Velea şi Cătălina Grama-Jojo, „bodyguarzii“ Toma Cuzin şi Gabriel Duţu). Povestea asta e înrămată şi etichetată explicit ca un basm – o vedem prin ochii unui copil care şi-o imaginează pe măsură ce citeşte, pentru o prietenă, însemnările făcute într-un caiet de băieţelul eroinei. Revenirea periodică la situaţia-ramă (unde, de la un punct încolo, cititorii caietului încep să se întrebe cît mai durează povestea) e o idee neînţeleaptă, iar ideea de a pune din cînd în cînd stop pe imagine, pînă cînd cititorii-povestitori clarifică un punct sau altul, e stîngaci executată. Stîngăcia e destul de mare şi în restul filmului Naşa: deşi au existat doi scenarişti, majoritatea personajelor sînt prea puţin lucrate (în convenţia lor de desen animat) – celor mai mulţi dintre actori nu li s-au dat destule elemente cu care să se joace. Cei mai defavorizaţi sînt gangsterii: partitura lui Alex Velea se reduce la două note – apucătura de a se ruga şi apucătura de a vorbi într-o limbă africană atunci cînd e nervos –, iar partiturile lui Jojo şi ale bodyguarzilor nu există, deşi aceştia din urmă au o scenă de luptă (împotriva eroinei şi a băieţelului ei) în care actorii încearcă să lucreze ca o echipă de tip Stan şi Bran. Lucrurile nu stau mult mai bine nici în cealaltă tabără: contabilii sînt două exemplare relativ finisate (sau măcar desenate din mai mult de-o linie) ale stereotipului respectiv (iar fraţii Ifrim, la rîndul lor, lucrează bine în echipă), însă poliţiştii (care, ce-i drept, măcar nu sînt desenaţi după modelul Garcea) se reduc fiecare la cîte o liniuţă începută şi neterminată (unul începe cu o depresie, dar o pierde pe drum; altul se îndrăgosteşte de eroină, dar pare să uite), iar Răzvan Vasilescu e o coală albă. În loc să se rezolve printr-o mare înfruntare comică între cele două bande, lucrurile se rezolvă prin ieşirea din pămînt a unui jurnalist echipat cu toate probele necesare pentru arestarea gangsterilor şi pentru eliberarea soţului eroinei. Interludiile tandre dintre soţie şi soţ, mamă şi fiu etc. sînt îngrozitor de mecanice – muzica ne semnalează pavlovian că pe durata următoarei secvenţe nu mai trebuie să ne amuzăm, ci să ne înduioşăm. Şi filmul e regizat ca pentru micul (nu pentru marele) ecran – în pofida numărului mare de personaje, planul doi al imaginii e rareori activ. Dar aşa lucrat de mîntuială cum este, Naşa e ceva mai puţin inept decît alte comedii produse de MediaPro. Şi e cu siguranţă mai puţin înapoiat în reprezentarea femeilor şi a altor etnii/rase (deşi cea mai potrivită îndeletnicire pentru un arab se dovedeşte a fi tot aceea de traficant de arme). E vorbit mai mult în engleză decît în română, alibiul fiind eroina, iar motivaţia profundă fiind ori strategică (asta să fie calea de a impune un produs autohton pe piaţa autohtonă?), ori aspiraţională (oare asta îl ajută pe Andrei Boncea să se simtă ca un producător hollywoodian?).
Eroina filmului Viaţa mea sexuală (adaptat de regizorul Cornel George Popa după propria piesă de teatru, distinsă cu premiul UNITER) lucrează ca vînzătoare într-un sex-shop şi, în pofida faptului că e o femeie serioasă-şi-devreme-acasă, nimeni din jurul ei (ba chiar, după toate aparenţele, nimeni din Bucureştiul zilelor noastre) nu pare capabil să se raporteze la slujba ei într-un mod cît de cît relaxat: nici colegul, nici tatăl ei, nici vecinii, nici reprezentanţii firmelor respectabile la care încearcă să se angajeze şi, în fine, nici regizorul. Deşi titlul şi subiectul pe care şi le-a ales acesta pot sugera senzaţionalism bălos, perspectiva lui e provincial-adolescentin-înţelegător-întristată, în genul offf-că-pline-mai-sînt-metropolele-de-omuleţi-mîhniţi. Popa pare să fi studiat premisele dramaturgice şi stilistice ale „noului cinema românesc“ (reprezentarea unor activităţi banal-casnice în „timp real“, privilegierea marcată a mizanscenei în defavoarea montajului), dar textul său teatral – în care personajele, atunci cînd deschid gura, n-o mai închid pînă nu-şi varsă tot oful – nu se lasă uşor aclimatizat pe ecran. Dat fiind faptul că e un text ce se caracterizează nu doar prin elocvenţă subpoetică („Stau aici şi nu ştiu niciodată ce-i afară. Mă înnebunesc pereţii ăştia negri“ etc.), ci şi printr-o sărăcie generală a mijloacelor tehnice (personajele o ţin de la un capăt la altul într-o singură notă: tatăl eroinei bombăne, colegul ei e isteric, mama acestuia îl cicăleşte), nu e nici o pierdere pentru cinema-ul românesc.