Întoarcerea la Fukushima

23 august 2017   Film

● Fukushima, dragostea mea / Grüße aus Fukushima / Fukushima mon amour (Germania, 2016), de Doris Dörrie. 

Filmat în alb-negru şi plasat în teritoriile radioactive rămase pustii în urma dezastrului nuclear de la Fukushima, unde, în ciuda radioactivităţii, ni se spune că guvernul încurajează oamenii să revină la rămăşiţele vechilor case din zona de excludere, Fukushima, dragostea mea urmăreşte o fată de origine germană în călătoria sa în Japonia, care începe ca o încercare bine intenţionată, dar destul de copilărească (nepusă la punct, venită mai degrabă dintr-un impuls, dar fără un plan), de a ajuta supravieţuitorii mai în vîrstă ai tragediei colective din 2011 să facă faţă pierderilor suferite, alături de alţi voluntari, printre care un clovn, care nu se diferenţiază foarte mult ca personaje. Marie (Rosalie Thomass) organizează activităţi făcute să le ridice moralul prin jocuri, dar cum ar putea cursurile ei de gimnastică cu cercuri Hula Hoop să compenseze, de pildă, faptul că oamenii şi-au pierdut casele, apropiaţii şi că, din cauza radiaţiilor cauzate de accidentul nuclear, locuiesc în nişte adăposturi? Filmul conţine, pe lîngă construcția sa melodramatică, momente absurd-comice construite în special din dialogurile cam schematice dintre două personaje (Marie mai face conversaţie cu un localnic şi învaţă să spună „noroc“ în japoneză), fantasy și mitologie (în care apar fantome cu probleme nerezolvate, alungări de spirite cu ajutorul mieunatului) şi elemente japoneze care fac parte din locurile culturale comune (celălalt personaj central al filmului e Satomi (Kaori Momoi), o gheişă, iar comunicarea dintre Marie şi ea se învîrte în jurul tradiţiei ceaiului şi al eleganţei japoneze pe care gheişa încearcă să i-o transmită „elefantului“ european). Finalul filmului introduce un element bizar-suprarealist: un om cu un cap de pisică foarte expresiv pe care Marie îl întîlneşte în aglomeraţia a ceea ce pare să fie o gară. Toate acestea sînt departe de tratarea serioasă a subiectului Fukushima şi a problemelor reale pe care le-ar pune, ceea ce ar putea fi perceput ca ofensator avînd în vedere gravitatea istorică, dar, din nou, filmul ne arată de la început, prin personajul principal „neinițiat“, prin stilul regizoral care favorizează crearea unei atmosfere a unui loc bîntuit, cu case aflate în pustie, spulberate de vînturi, că intenția sa ține mai degrabă de fantezie poetică decît de realism. O excepție face partea finală, în care sînt introduse fragmente documentare dintr-un protest (iarăşi, o convenţie clasică) în care apar personajele reale care au inspirat filmul, care scandează împotriva activităților nucleare, dar ea rămîne o sugestie indirectă la evenimentele istorice, așa cum rămîne, de altfel, întregul film.

Multe dintre soluţiile dramaturgice şi detaliile culturale prezente aici sînt clasice şi vor părea destul de familiare oricărui spectator, indiferent cît de puţin familiarizat ar fi cu elementele culturii japoneze. Problema Mariei, încercarea de a se face utilă localnicilor, îşi găseşte o rezolvare în ajutarea gheişei care vrea să se întoarcă în vechea sa casă din zona părăsită. Problema de fond a protagonistei, motivaţia pentru care vrea să se facă utilă, se lasă aflată tîrziu, nu neapărat pentru a crea un anumit suspans (filmul dezactivează momentele dramatice şi le transformă în nostalgie), cît pentru a face o paralelă între dezastrul natural şi lumea interioară a Mariei, zguduită şi ea de pierderea unei relaţii. Această paralelă care reiese din momentul în care cele două femei se întorc în zona radioactivă şi încep să amenajeze locul fostei locuinţe a lui Santomi e mult mai distinct conturată. O mizanscenă a unui spaţiu bîntuit care, cu toate acestea, e departe de mizanscena unui horror, unui loc al groazei, e formată din spaţii pustii întinse, în care saci de pămînt radioactiv sînt aranjaţi în stive bătute de vînt şi în care casa lui Santomi e pe jumătate deschisă în bătaia lor, cu perdele care se vîntură fără oprire şi un sunet diegetic de şuierături, acompaniat de muzica lui Ulrike Haage. Aceasta constituie şi partea cea mai reuşită a filmului, de sugerare a trecutului care bîntuie cele două suflete. Faptul că, dincolo de spaţiul creat, filmul adaugă şi personaje venite să întruchipeze oameni care au fost şi care îşi caută liniştea aduce o notă de poveste clasică mult mai pregnantă.

Cu o rezolvare finală care restabileşte echilibrul (şi al locului, şi al fetei care făcuse călătoria la Fukushima, şi al localnicei care încearcă să îşi recupereze viaţa), filmul se înscrie într-o linie clasică a poveştilor mitologice cu fantome. 

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe