Intimitate
● Poate mai trăiesc și azi (România, 2020), de Tudor Cristian Jurgiu.
Al doilea film al tînărului cineast Tudor Cristian Jurgiu descrie procesul de maturizare al unui cuplu tînăr în confruntarea cu propriile iluzii despre dragoste, într-un gen intimist destul de rar abordat în cinema-ul românesc. Film poetic cu elemente de basm, fără să aibă anvergura debutului său Cîinele japonez (2013), este în primul rînd un exercițiu de stil, o etapă coerentă și promițătoare a căutărilor formale ale autorului.
Jurgiu se mișcă cu suficientă grație și siguranță pe un teren alunecos (plutește mereu un aer de Noul Val francez fără să se întîmple mai nimic în cadru), astfel încît să nu simți prețiozitatea unor replici sau timpii morți ai unei relații de dragoste. Autorul stabilește de la început convenția pendulării între realitate și basm prin inserturi dintr-un basm românesc, centrat pe lupta unui prinț de a cuceri o domniță supusă unui blestem (oricine dansa cu ea urma să cadă răpus de moarte). Avînd în fundal o paradă de 1 Decembrie, aflăm că domnița, Clara (Nicoleta Hâncu), este îndrăgostită de Vlad (Bogdan Nechifor), un tînăr bărbat pe care și-l imaginează într-un fel. Fel care, ca în viață, se întîmplă să nu se potrivească perfect cu cine este și ce își dorește el.
Clara pleacă în căutarea lui pe o insulă urbană, într-o casă părăsită unde s-a refugiat alături de două pisici fotogenice. Aici apare primul declic în mintea ei: alesul a uitat totul sau își amintește doar secvențial („amintirea, dragostea vin deodată, nu pe bucăți", suspină îndurerată tînăra femeie).
Cînd nu este gargui sau om-pasăre – orice ar însemna asta –, Vlad este un bărbat ca oricare altul, cu calitățile și defectele lui. Drama apare în momentul trezirii la realitate. „Ăștia sîntem, facem ce putem. Nu e puțin. Poate nu pot eu. Toată obsesia asta cu fericirea, care mă face nefericit”, îi spune partenerul femeii deziluzionate. De altfel, parada de 1 Decembrie ca preludiu al filmului nu este întîmplătoare; este o disonanță a protagoniștilor față de repere concrete ale vieții. Repere sugerate totuși în treacăt (par a avea meserii liberale), fiind departe de bula eroilor dintr-un film oarecum asemănător ca abordare, artificiosul Un prinț și jumătate de Ana Lungu.
Capcana proiecției despre o anume idee de fericire, care ne face captivi, apare și la soții din stilizatul și inovatorul Le Bonheur (1965) de Agnès Varda. În momentul în care intervine o altă femeie între ei, fiecare își reconsideră în mod foarte diferit ideea de fericire. Mai abstract, în cazul lui François, mai concret în cazul lui Thérèse. Dacă pentru François a doua femeie din viața lui, care se întîmplă să semene izbitor cu soția, este doar un surplus de fericire, care amplifică nucleul (cum dă el de înțeles în mod cinic), pentru soția sa amanta este acel element de imprevizibil prin care simte că viața a trădat-o.
Ca și la Varda, ironia este procedeul prin care filmul își amplifică sensurile. Clara pendulează între idealurile romanțioase și prototipul de bărbat ideal, multe desprinse din basmele copilăriei sau inoculate generației actuale de mitologia Disney și de clișeele psihologiei motivaționale („nevoile sînt basic pentru toți, să fim iubiți, dar oricum totul e OK. E o sărbătoare că sîntem aici”, îi spune ea într-un parc lui Vlad, copleșită de grandoarea propriei psihanalize). Tandrețea și senzualitatea (potențate și de cei doi talentați actori din rolurile principale) glisează între ludic (de la flirt șăgalnic la jocuri de cuvinte) și autoironie („menține contactul vizual, apropierea vine de la sine”). La nivelul sintaxei vizuale, cadrele de interior neforțate, lungi, strînse, atent decupate, se juxtapun secvențelor în care îndrăgostiții redescoperă cu uimire universul (în mijlocul unei cariere de piatră, unde Vlad are un proiect, Clara și rochia ei albastră par să împingă granițele lumii).
Fericirea mundană este impură și deseori mediocră, însă ea are totuși meritul că e posibilă. Este, de altfel, și o compensație pentru marele eșec al lui Adam și al Evei care, odată izgoniți din Grădina raiului, capătă liberul-arbitru, o modalitate de a accede la diverse stări și afecte, emoții contradictorii, odată ce ideea de fericire per se nu mai este tangibilă. Dacă, așa cum spunea Vasile Lovinescu, universul este „un arbore inversat”, cu rădăcinile implantate în cer și ramuri întinse peste tot pămîntul, atunci lumea exclude din start un cerc închis ermetic în fericire sau nefericire. Spațiile circulante dintre cele două stări sînt, de fapt, cele în care semințele unei realități solare prind viață și chiar puterea de a se înălța. Este un spațiu ermetic și suficient sieși în care, ca într-una din povestirile lui F. Scott Fitzgerald, orice lacrimă este condamnată să înghețe pe obraz.
Filmul a intrat în cinematografe din 28 mai.
Andreea Vlad este critic de film.