În lipsă de idei

1 octombrie 2019   Film

● Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole (România, 2019), de Claudiu Mitcu și Mihai Mincan. 

Precedentul film al lui Claudiu Mitcu (co-regizat alături de Ileana Bîrsan), Procesul (2017), e un documentar provocator: el aduce în fața spectatorilor un om care, surprins de-a lungul mai multor ani, ajunge să se contrazică de unul singur cu privire la o afacere dubioasă în care e suspectat de crimă. Inițial, într-o înregistrare video din anii ’90, acesta reconstituie minuțios, în prezența anchetatorilor, evenimentele din noaptea crimei; ani mai tîrziu – în plin proces încă nesoluționat –, omul își neagă vehement, cu probe în aparență la fel de convingătoare, propriile afirmații din trecut. Pe scurt, Claudiu Mitcu și Ileana Bîrsan sesizează inspirat potențialul acestei povești despre indecizie – la finalul filmului, ea nu mai semnifică doar destinul kafkian al unui om, ci ajunge să oglindească însăși esența contradictorie a cinema-ului: tot mai des în filmele contemporane, what you see is not what you get și, de la un punct încolo, devine complicat să separi filmul-ca-fotografie (înregistrînd „realul“ necosmetizat) de filmul-ca-pictură (completînd „realul“ în postproducție).

În fine, tot acest preambul pentru a spune că, spre deosebire de Procesul, noul documentar al lui Mitcu (realizat alături de Mihai Mincan), Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole, e lipsit de astfel de idei fericite ale mizanscenei. Filmul atacă o temă complexă și presantă (criza emigrației românești), setîndu-și ca destinație – dar și ca punct de plecare – Spania, și adoptînd o structură interesantă: capitole care reflectă nu atît traiul propriu-zis în țară străină, cît experiența infernală a drumului pînă și dintr-acolo, spre casă. La fel ca Procesul, Emigrant Blues vrea să provoace, să deturneze coordonatele „corecte“, mult prea facile, prin care drama depeizării este mai mereu confiscată spre a servi diverselor interese; în fond, e foarte bine că își propune așa ceva, din moment ce cam astea ar trebui să fie așteptările de la oricare documentar cu temă socială care se dorește relevant: să lumineze din alt unghi, să contreze reprezentările sclerozate din media, să pună nume necunoscuților, să modeleze prezențe și să asculte vocile celor deposedați.

Numai că Emigrant Blues este lipsit de o viziune umanistă necesară în situația dată, preferînd în schimb o abordare clinică, distantă, securizantă. Subiecții filmului rămîn o masă indistinctă de corpuri comasate într-un autocar, atunci cînd nu sînt direct – ca în capitolul întoarcerii acasă – corpuri băgate într-un sicriu. În contextul în care (i)migranții sînt înfierați din toate părțile, aici și aiurea, nițică empatie n-ar fi stricat – deși, e drept, nici n-ar fi fost obligatorie, atîta vreme cît filmul e interesat de altă pistă pe care o explorează consecvent. Problema e că tonalitățile alese drept contrapunct al tratamentelor uzuale (și uzate) despre drama „plecatului“ – planuri fixe, observaționale, pentru capitolul „dus“; umor negru, jucăuș-impertinent-trivial, pentru capitolul „întors“ – sînt cel puțin nepotrivite: efuziunea și emoția generate de plecarea cuiva departe de casă și, respectiv, elegia (sau măcar sobrietatea) care acompaniază moartea altcuiva aflat deja acolo ar fi fost, oricît de „demodate“, o alegere mai adecvată – mai decentă. În schimb, filmul se afundă într-un formalism pedant, deloc ospitalier, în care cadrele fixe reglate la unghi precis scrutează amenințător – iar camera de filmat devine cameră de supraveghere.

Rămîne, deci, „intermezzo“-ul filmului, care se demarcă de estetica stearpă din rest: filmări de amator, aparținînd celor stabiliți în Spania și servind la documentarea unor momente cît se poate de diverse și de obișnuite: aniversări, petreceri etc. Pornind din anii ’90 și mergînd pînă la epoca actuală a filmărilor cu telefonul, aceste home movies surprind felul decomplexat în care românii își apropriază noi spații, transformîndu-le în cămin; e ceva deopotrivă înduioșător și dureros în aceste filmulețe tremurînde, făcute din necesitate și lipsite de academism, care arată oameni prinși între două teritorii, amestecînd limbi și amintiri, încercînd să „simtă românește“ cu orice prilej, creînd o comunitate suspendată în mijlocul Spaniei. Păcat că filmul nu contextualizează mai mult, nu insistă pe anumite chipuri, ci aruncă în malaxor toate aceste filmări, înșiruindu-le nediferențiat. Emigrant Blues (un ecou la Immigrant Song, ciclul de poeme al lui Marin Mălaicu-Hondrari) nu satisface promisiunea titlului, propunînd mai degrabă un schelet de film alcătuit din cadre care – din motive financiare, poate – aduc cu niște tatonări făcute în grabă. Oricare ar fi cauza, fără soluții regizorale, rezultatul final nu are nimic din blues-ul tînguitor despre depărtări pe care îl așteptam, semănînd mai mult cu niște zdrăngăneli timide pe o chitară dezacordată.

Emigrant Blues: un road movie în 2 ½ capitole intră în cinematografe din 11 octombrie.

Mai multe