În căutarea unui film

1 iunie 2016   Film

The Nice Guys (SUA, 2016), de Shane Black.

Cea mai inspirată parte din The Nice Guys – o comedie cu accente noir în care superfluul e la mare cinste – e şi cea mai evidentă: cuplul format din Holland March şi Jackson Healy (Ryan Gosling şi Russell Crowe) (unul detectiv de mîna a treia, cu vădite probleme cu alcoolul, celălalt – bătăuş angajat de adolescente), care încearcă să rezolve un caz de proporţii (nici mai mult, nici mai puţin decît o conspiraţie globală a industriei auto şi a celei pornografice) şi ne amintesc în fiecare clipă că sînt oamenii cei mai puţin potriviţi pentru a face asta. Treaba regizorului Shane Black (cunoscut ca scenarist pentru Armă mortală şi ca regizor al lui Kiss Kiss Bang Bang) e să ne indice, de fiecare dată cînd nivelul aşteptărilor noastre creşte, că nu e cazul, personajele nu vor deveni mai bune în ceea ce fac, nu vor bea mai puţin şi, dacă vor reuşi să rezolve cazul, va fi cel mai probabil datorită altcuiva – de pildă, fetei de 13 ani (Angourie Rice) care îi însoţeşte – sau pentru că soluţia le va cădea de-a dreptul de sus.

Comedia pe care o construiesc Gosling şi Crowe e un slapstick în care simpla lor alăturare întru salvarea unei fete pe nume Amelia şi a unui film pentru adulţi cu substrat politic e încîntătoare (unul e un munte de eficienţă bătăuşă, celălalt e talentat în ale eşecului, atent la detalii vestimentare, cu o capacitate exagerată de a încasa lovituri venite de la adversari sau provocate de propria sa neîndemînare), dar momentele cu adevărat reuşite sînt rare. Deşi încercarea lui Shane Black e bazată pe variaţia anumitor procedee din filmele pe care le reciclează aici (precum Chinatown sau L.A. Confidential) într-o tentativă tarantinească de a reconstitui Los Angeles-ul glamorous, decadent şi corupt al anilor ’77, această variaţie rămîne modestă. Lipsa sa de fineţe reiese, de plidă, dintr-una dintre scenele cu trei personaje şi un pistol, în care Holland şi Jackson se apără năucind adversara prin multă vorbă, în timp ce încearcă să găsească şi ei o armă, şi cînd, pe lîngă comedia futilităţii gesturilor, Jackson e pus să ne şi explice ceea ce văzusem deja. Fata de 13 ani care vine să-i salveze înarmată cu o cană de cafea, aruncîndu i femeii cafeaua rece în faţă şi constatînd lipsa sa de efect, nu e lăsată nici ea să treacă fără ne ofere o explicaţie clară. The Nice Guys nu e un film dispus să rişte pierderea unui public învăţat cu un umor grosolan, în ciuda referinţelor sale mai înalte. Limitele acestui tip de umor sînt atinse în unul dintre cele mai criticate momente ale filmului, în care aceeaşi fată e pusă să discute cu o prostituată o scenă de film porno.

Lucrurile în care excelează Black ţin nu de profunzimi, ci de suprafaţă. Relaţia de prietenie dintre Jackson şi fiica lui Holland are cîteva tentative de sondare a unor profunzimi şi a unui umanism pe care Jackson le îngroapă cît mai adînc posibil, dar Black refuză să-i ofere o aură de erou romantic prea pronunţată, păstrînd discuţiile lor legate de crimă, pînă la final, tot în limitele unei superficialităţi. Formalismul lui Blake e o măsură a aceleiaşi preferinţe pentru suprafeţe, fiind îndreptat spre textúri (cămăşile hawaiiene ale lui Jackson, cravatele cu pattern-uri intenţionat infantile purtate de Holland), spre decoruri (cadrele sînt dezechilibrate tocmai de importanţa acordată decorului în detrimentul personajelor) şi culori (posibila referinţă la un Domn Albastru din Profesioniştii crimei/Reservoir Dogs e făcută printr-un personaj care devine, la propriu, albastru). Reconstituirea acelui Los Angeles rămîne şi ea la acest nivel superficial, al trecerii de la o petrecere la alta, în care crima organizată e reprezentată de glamour-ul lui Kim Basinger şi, deşi îşi concentrează intriga asupra unui film aparent facil, în realitate politic, The Nice Guys rămîne doar facil. Atenţia acordată intrigii detectiviste e pur instrumentală în conceperea comediei, fără ca spectatorul să fie implicat pas cu pas în dezlegarea ei, fără ca acest mystery să suscite curiozitate şi să promită o rezolvare, cam în aceeaşi măsură în care e tratat şi substratul politic. Încercarea de a face din această facilitate artă nu e mai prejos decît atacarea unor probleme mari, însă The Nice Guys nu merge pînă într-acolo, nu depăşeşte limitele imaginative ale unui cinema comercial.

Ancuța Proca este critic de film.

Mai multe