Idealizat

Capul sus / La tête haute / Standing tall (Franţa, 2015), de Emmanuelle Bercot.

La tête haute, filmul proiectat anul trecut în deschiderea Festivalului de la Cannes (şi în deschiderea festivalului Les Films de Cannes à Bucarest), ar putea fi privit, într-o anumită măsură, ca un revers al unui film semnat de Cristian Mungiu, unul în care instituţiile, în loc să-i afunde şi mai mult pe cei care au nevoie de ajutorul lor (atît în La tête haute, cît şi în După dealuri – nişte adolescenţi care nu au parte de sprijinul unei familii), lucrează în folosul lor şi îi ajută să găsească cumva o cale de ieşire din si­tua­ţia dramatică în care se află. Emmanuelle Bercot nu inventariază chiar întregul sistem francez care susţine dezvoltarea personajului său (studiul lui Mungiu asupra celui român e mai extins), ci se rezumă la cîteva instituţii responsabile direct de protecţia lui, Tribunalul pentru minori şi serviciile publice de asistenţă socială cu care colaborează.

Malony (Rod Paradot) are 6 ani atunci cînd este lăsat în grija statului de mama sa, care nu mai poate face faţă situaţiei (e dependentă de droguri, singură, cu încă un copil mai mic în grijă), chiar în biroul judecătoarei secţiei pentru minori, Florence Blaque (Catherine Deneuve). Atunci cînd împlineşte 14 ani e din nou adus acolo, pentru furtul unei maşini şi acte de violenţă. Judecătoarea (un amestec de fermitate, răbdare, cu reţinute irizări de căldură) pune în mişcare un sistem de protecţie şi educaţie, desemnînd un supraveghetor şi o asistentă socială şi integrîndu-l, de fiecare dată cînd încalcă legea, într-o structură care să îl ajute, ferindu-l pe cît posibil de închisoare. O mare parte din acţiune constă în întrevederile din biroul acesteia dintre Malony şi responsabilii pentru protecţia sa, completate de secvenţe menite să ne explice (într-un mod oarecum schematic şi repetitiv, prin aceleaşi încălcări ale legii) cauzele care l-au adus acolo. Malony e un urmaş al protagonistului din Cele patru sute de lovituri al lui Truffaut, iar felul în care se deschide filmul, cu camera la nivelul copilului pierdut printre adulţi, invitîndu-ne să empatizăm, e un indicator al vulnerabilităţii sale. Ea va fi accentuată prin izbucnirile viscerale de violenţă şi prin felul în care Paradot, un actor neprofesionist aflat la primul său rol, reuşeşte să o redea prin expresivitate corporală (prin mîinile sale atunci cînd încearcă să scrie sau prin trecerea bruscă de la tandreţe la violenţă în încercarea sa de apropiere faţă de Tess, fata unei profesoare).

Deşi Bercot declară că s-a documentat o perioadă semnificativă de timp în centrele şi tribunalele franceze dedicate minorilor, filmul e total lipsit de orice nuanţă critică faţă de aceste sisteme. Nu doar portretele angajaţilor apar într-o lumină complet benefică (unul dintre scopurile declarate ale filmului fiind acela de a le omagia munca), ci şi centrul de recuperare în care sînt ţinuţi adolescenţii (aflat în mijlocul unui peisaj idilic), ba chiar şi închisoarea. Ajuns acolo pentru scurt timp, Malony e întîmpinat de director, care îl roagă să ia parte la masa de Crăciun dedicată deţinuţilor. Toate eforturile bine intenţionate ale angajaţilor nu sînt contracarate de alte obstacole – de exemplu, de cele de ordin legislativ, administrativ etc. – în afară de îndărătnicia şi violenţa adolescentului. Discuţia despre faptul că statul francez nu menţine învăţămîntul obligatoriu decît pînă la vîrsta de 16 ani, iar Malony nu mai e primit la şcoală din cauza problemelor sale, e atenuată, iar critica e adresată mai degrabă adultului care ia decizia să nu îl primească înapoi (deci unei individualităţi), decît unei structuri mai extinse. Singura agresiune pe care o suferă Malony în acest sistem e cea care vine din partea supraveghetorului său, însă efectul e diminuat – e interpretat de judecătoare ca un act de disperare, un semn al cedării în faţa unei presiuni prea mari, şi rămîne neamendat. E drept că se poate distinge şi un comentariu asupra formelor de exercitare a puterii – judecătoarea îl pune pe Malony să se ridice sau să se aşeze, fără un alt scop decît acela de control, iar pe pajiştile din jurul centrului de recuperare apare, pe lîngă şirul băieţilor care aleargă, aranjamentul exact al unor baloţi. Însă, în final, comentariul nu e dezvoltat, iar sistemul rămîne necercetat din perspectiva deficienţelor sale.

Cu toate că e lipsit de orice critică faţă de instituţiile pe care le înfăţişează, filmul lui Bercot e mult mai puţin optimist în ceea ce priveşte efectele pe care acest sistem le poate produce. Victoriile obţinute sînt parţiale (spre exemplu, eforturile de a-l face acceptat de o instituţie de învăţămînt nu dau roade), eşecurile sînt numeroase (accesele de violenţă, furturile sînt repetate), iar victoria din final e moderată. Filmul nu ajunge la reuşite la fel de extreme precum eşecurile din filmul lui Mungiu. Însă ele există şi sînt vizibile, de exemplu, atunci cînd explozia de emoţii caracteristică lui Malony, care ia de obicei forma violenţei, se transformă într-o revoltă pentru salvarea unei vieţi, cea a viitorului său copil.

Ancuța Proca este critic de film.