Harta și insula
● Manchester by the Sea (SUA, 2016) de Kenneth Lonergan, disponibil pe Netflix.
Manchester by the Sea a făcut ceva vîlvă la vremea lui, fiind nominalizat în 2017 la șase premii Oscar, din care a cîștigat la două categorii (cel mai bun scenariu și cel mai bun actor în rol principal, Casey Affleck), plus un trofeu Globul de Aur și două premii Bafta. Nu a rulat și pe marile noastre ecrane, însă această producție independentă lansată la Sundance poate fi vizionată pe Netflix începînd din această lună.
Casey Affleck (fratele mai mic al mai cunoscutului, însă nu la fel de talentatului Ben Affleck) face un memorabil rol de compoziție în Lee Chandler, un instalator singuratic din Boston sub a cărui durere mută și comportament disfuncțional, pendulînd între un refugiu în sine extrem și răbufniri destul de violente, putem lesne ghici o dramă personală. Mutat din orășelul natal din Massachussets care dă și titlul filmului, Manchester by the Sea, Lee se definește încă de la început mai puțin prin acțiunile sale, destul de puține de altfel, ci mai degrabă prin modul sfîșietor în care pendulează între micro-universul său, devastat de o pierdere pentru care simte o vină în primul rînd morală, și circumstanțele concrete ale realității.
Lee este chemat de urgență acasă, unde fratele său Joe, bolnav cronic de insuficiență cardiacă congestivă, tocmai suferise un atac de cord ce se dovedește fatal. Sosit în grabă din Boston, nu mai apucă să își ia adio de la fratele mai mare, ba mai mult, se trezește că este numit prin testament tutorele nepotului său Patrick (Lucas Hedges), deși, după cum avem să aflăm pe parcurs, nu este omul cel mai indicat să aibă grijă de copii.
Pendulînd între un trecut de care încearcă să fugă, un viitor incert și un prezent care nu îi oferă decît o grijă în plus, cea a adolescentului Patrick, Lee se vede nevoit să mai rămînă o perioadă la Manchester, unde pare să fie detestat de o parte dintre locuitori. Aici se reîntîlnește cu fosta soție, Randi (Michelle Williams, fără îndoială una dintre cele mai talentate actrițe americane ale momentului), care și-a refăcut viața, așteaptă un copil și care îl roagă, întîlnindu-l inopinat, „să nu moară“. E vorba, desigur, de o moarte interioară, de o sinucidere lentă, nu prin suprimarea vieții sau atentatul asupra ei, ci de acel îngheț obscur al oricăror sentimente care urmează după o pierdere uneori imposibil de uitat.
Tocmai această stare fluidă, la granița dintre inconștient și conștiență, greu de prins în imagini și cuvinte oricît de meșteșugite, explică opțiunea regizorului Kenneth Lonergan pentru flashback-uri dese, ca într-un vis intermitent, și un subtil montaj asociativ. Simptomele nevrozei, spunea Jung, sînt și încercări destinate unei noi sinteze a vieții. Tot el spunea că există oameni al căror sens al vieții este situat în inconștient. Editorul Jennifer Lame (nominalizată și ea la Oscar) decupează traiectoria lui Lee alternînd cadre scurte, statice, precise, ale vieții sale aparent banale chiar și după un cataclism emoțional, și nemărginirea tainică a mării, de care pe Lee îl leagă la nivel inconștient barca cu motor a familiei, botezată după mama sa, Claudia Marie.
„Fac lucrurile mai bine pentru că eu văd totul ca și cum mă uit la o hartă“, îi spune Lee nepotului său pe mare, cînd Patrick era încă un copil, încercînd chiar să îl convingă că el este omul ideal pentru a-l îndruma pe o insulă. Pe aceeași insulă a durerii se regăsesc însă amîndoi după o vreme, iar faptul că fiecare încearcă să se acomodeze cu celălalt îi ferește, cu tandrețe reciprocă și umorul micilor întîmplări ale vieții adolescentului, de naufragiu.
Evitînd orice accente melodramatice, deși există multă tristețe, iar eroii săi sînt departe de mitul exemplar al eroului american, evitînd în egală măsură și un ton moralizator, al „lecțiilor“, sau prețios filosofic, filmul se clădește progresiv într un ritm nespectaculos, dedramatizat. Tocmai această alegere a unor cadre foarte asemănătoare vieții de zi cu zi, ignorînd frumusețea de dragul frumuseții, această miză a simplității potențează forța emoțională a filmului Manchester by the Sea. „O bucurie pură“, îi spune Lee soției vorbind despre extazul fetițelor lui dîndu-se în carusel sau despre cel al copilului Patty atunci cînd acesta prinde singur, pe vasul Claudia Marie, un pește de opt kilograme. O vizionare pură, l-am putea parafraza pe Lee.