Guatemala de sub pămînt

● Nuestras madres / Mamele noastre (Guatemala-Belgia-Franța, 2019), de César Díaz.

Dacă harta cinema-ului era la început o planșă întunecată, cu doar cîteva zone cît de cît reliefate – Statele Unite și cele mai bogate țări europene –, e clar că, din anii ʼ60, cinefilia și-a făcut un scop în sine din a pune cît mai multe stegulețe pe acest teren pînă atunci nebalizat – de a descoperi, adică, țări și autori de departe, în care cinema-ul există, iar noi n-am știut nimic despre asta. Așa au ajuns în atenție țări precum Polonia sau Japonia (prin oameni ca Jerzy Skolimowski sau Nagisa Oshima), mai apoi, cîteva decenii mai tîrziu, Filipine (Lino Brocka), Taiwan (Edward Yang și Hou Hsiao-hsien) sau Iran (Abbas Kiarostami, Mohsen Makhmalbaf) și tot așa. Dar existau pînă recent – și încă mai există –, în ciuda acestor eforturi care presupun ca cineva de la capătul lumii să trimită vești despre cultura lui, iar cineva din centrele de putere europene să semneze confirmarea de primire, „țări fără imagini” (pentru a prelua o formulă de la Serge Daney). Printre ele și Guatemala. Din 2015, odată cu Ixcanul, filmul regizorului Jairo Bustamante, s-a rezolvat problema. Chiar monteurul acelui film, César Díaz, a cîștigat anul trecut trofeul Caméra d’Or la Cannes (cel destinat cineaștilor debutanți) cu Nuestras madres, un film care prelungește vîna etnografică a lui Bustamante, luminînd un teritoriu necunoscut și dîndu-i la iveală poveștile.

Cînd apare un astfel de film care strigă: „Priviți adevărul despre această țară!”, judicios e să ne întrebăm întîi și-ntîi care sînt mecanismele ideologice pe care le pune în mișcare. Căci una e să te trezești deschizător de drumuri și să-ți păstrezi inocența privirii, și cu totul alta e să te știi învestit cu o astfel de misiune. A ajunge primul într-un loc e, în fond, o binecuvîntare în aceeași măsură în care e și o otravă. Fiindcă de multe ori contractul despre care vorbeam mai sus, cel încheiat între un film venit dintr-o țară mică și șubrezită de Istorie și un mare festival de film occidental, nu e nici pe departe atît de metaforic și de onest – ci include, ca să folosim o expresie la modă, interese mari la mijloc. Să nu ne mire, deci, că Nuestras madres, o co-producție cu Europa, nu e filmul care putea (și trebuia) să fie – ci doar o variațiune palidă, derulată pe fundal guatemalez și înnobilată cu o miză „politică”, și care cedează mult prea ușor în fața mainstream-ului cinematografic. Sau, altfel spus, coletul trimis din celălalt capăt al lumii o fi conținînd el lucruri nemaivăzute, dar degeaba dacă e ambalat într-o formă banală, care a ajuns să se tocească la contactul cu prea mulți spectatori. Iar cel mai îngrijorător e de fapt gîndul că, de n-ar fi fost astfel ambalat, nu s-ar fi găsit nimeni care să aibă curiozitatea să îl deschidă.

Ce vedem în Nuestras madres? Vedem lupta neobosită a soțiilor victimelor războiului civil care răvășea țara în anii ʼ80, în scopul identificării osemintelor celor uciși cu sînge rece atunci. Pentru asta, regizorul César Díaz recurge la o soluție ingenioasă, optînd pentru un personaj de antropolog care să ambreieze ficțiunea în același timp în care îi conferă o poleială de document autentic. Dar descoperirile filmului se cam opresc aici, fiindcă povestea e incapabilă să inventeze o privire proaspătă sau o reflecție profundă asupra memoriei. Film despre trauma colectivă, Nuestras madres se blochează într-un gest consolator destul de moleșit, în care justețea apriorică a premisei pare să țină loc pentru orice chestionare de amploare a problemei. În fond, e mare păcat că, manevrînd un conținut fragil, care se cere dezgropat – la propriu – cu urgență și delicatețe, filmul adoptă un scenariu facil (protagonistul, aprins la ideea că și-ar putea identifica tatăl, e acompaniat de un tovarăș care e antiteza lui perfectă: acolo unde omul nostru e intrepid și motivat, celălalt e pe modul „lasă-mă să te las”), care caută rotunjimi inexistente în locul unor rupturi firești și nivelează asperități care ar fi trebuit prezervate în stare naturală.

De unde rezultă și imposibilitatea filmului de a da naștere unei mizanscene mai texturate, care să studieze gesturi unice și să descrie fluxuri invizibile prezente în orice amintire îndurerată, în orice tragedie care nu se dizolvă. La asta se adaugă și durata prea scurtă a poveștii (75 de minute), care nu face decît să îngroașe impresia de notă falsă de la un capăt la altul, ca și cum toate personajele n-ar fi decît niște lozinci prestabilite, gata să faciliteze obținerea unor fonduri europene de producție. Ca multe, prea multe filme de autor de azi, care se dau politice deși structura lor e flască și cel mult aluzivă, Nuestras madres nu doar că dă cactusul militantismului pe o floricică parfumată gata să seducă spectatorii neatenți, ci pierde și arta de detaliu a cinema-ului adevărat. Există destule exemple recente de filme care, abordînd tematici similare – cîte țări din America Centrală și de Sud, atîtea dictaturi sîngeroase –, o fac cu mijloacele rarefiate ale cinema-ului: Los Silencios (2018) de Beatriz Seigner sau mai ales documentarele chilianului Patricio Guzmán despre dictatura lui Pinochet: El botón de nácar (2015) și Nostalgia de la luz (2010), care operează niște conexiuni fabuloase bricolînd modest cu „ceea ce se vede” – iar așa ceva nu e la îndemîna oricui. Pentru asta e nevoie de meșteșugul unui mare cineast.

Nuestras madres este disponibil pe HBO Go.

Victor Morozov este critic de film.