Godard fără cauză
● Redutabilul / Le redoutable (Franța, 2017), de Michel Hazanavicius.
Cinema-ul a murit, trăiască noul cinema! A face (sau a nu face) cinema) este un gest politic. Fiecare e dator cu propria sa revoluție, mai ales un autor de film. Publicitatea – fascistă, evreii – naziștii zilelor noastre, Mao sau Li Bao – noii zei ai revoluției culturale, consumerismul – noua religie, Truffaut, Fritz Lang, John Ford sau Bertolucci sînt trișori prin filmele lor burgheze, dragostea – anticlișeul suprem («Ești un clișeu» candidează la titlul de cea mai intelectuală declarație de dragoste de pe marele ecran, în 2017). Ca și artistul care îl inspiră, Jean-Luc Godard, Redutabilul / Le Redoutable, cel mai recent film al lui Michel Hazanavicius, este un savuros cocktail în imagini, o parodie cu accente suprarealiste și burlești, baroc ca structură (opt capitole cu tot atîtea titluri-anagrame din creația regizorului-cult sau marcă proprie – „Wolfgang Amadeus Godard“ e capitolul care deschide pelicula), ireverențios, sexy, poetic, sarcastic, dar și agasant, ostentantiv-negativist și redundant cu intenție.
Filmul este o adaptare liberă după cel de-al doilea roman autobiografic scris de a doua soție a cineastului francez, scriitoarea și actrița Anne Wiazemsky, Un an après. Este etapa din viața cineastului care succede despărțirii de iconica Anna Karina, actrița-protagonistă a filmelor sale cult (À bout de souffle, Une femme est une femme, Pierrot le Fou, Vivre sa vie, Alphaville, Masculin-feminin etc.) grație cărora Godard este unanim considerat un inovator major al limbajului cinematografic. Perioada marilor frămîntări politico-ideologice din ’68 se suprapune cu o criză personală și existențială în viața sa, aparent declanșată de primirea ostilă făcută de public, critică și societatea franceză, în general, filmului său politic La Chinoise (1968), a cărui protagonistă a fost Anne Wiazemsky.
Louis Garrel fură ecranul într-un dificil rol de compoziție, căruia îi infuzează mult umor, autentic, emoție, dar și autoironie, spirit polemic și neobosită autoflagelare. Personajul său este cînd detestabil, cabotin sau grandoman, cînd fascinant, ultrasensibil și adorabil, fără ca între aceste extreme să existe vreo disonanță. Hazanavicius are intuiția atmosferei retro, este un arhitect al secvențelor ample de mulțime în mișcare, recurge inspirat la vastitatea ecranului lat – foarte popular în epocă –, la culorile vibrante și la diferite artificii godardiene (alternanță scene reale – scene în tehnică de animație, discrete inserții de imagine alb-negru, montaj ritmic, sloganuri uneori adînci, alteori pur publicitare în fundal, jazz, citate ale culturii pop etc.).
Erau vremurile cînd scriitorul și regizorul Pier Paolo Pasolini clama marxismul radical (ceea ce, printr-un paradox atît de frecvent în epocă, nu l-a împiedicat să realizeze poate cel mai frumos film despre Iisus, Evanghelia după Matei), bulversînd și divizînd societatea italiană. Iar Luis Buñuel lansa pelicule detonatoare la adresa duplicității religiei și spiritului mic-burghez prin Viridiana, Îngerul exterminator sau Belle de Jour. În sfîrșit, erau vremurile în care cinema-ul, militant sau nu, făcea și desfăcea vieți și destine: cu puțin timp înainte de a trece în neființă, acum două luni, Anne Wiazemsky declara, într-un interviu pentru Paris Match, că cinema-ul i-a adus împreună pe ea și pe cineast (primul roman autobiografic inspirat de relația sa cu Godard, Un an de studiu, apărut și în română, la Editura Nemira, o arată pe Anne, fiica prințului rus Ivan Wiazemsky, fugind de acasă pentru a se căsători cu cineastul belgian, care a fost acceptat foarte greu de ultraconservatorul scriitor catolic François Mauriac, bunicul ei. Tot cinema-ul, mai precis viziunea diferită asupra acestuia, i-a despărțit, conchide autoarea).
Însă cinema-ul ca luptă profundă, viabilă, cu sistemul și ca pariu filozofic, spre deosebire de cel care l-a inspirat, nu îi iese la fel de bine lui Hazanavicius. Fără a fi un film de referință (deși nominalizat la Palme d’Or anul acesta), citit mai degrabă în cheia unui măiastru exercițiu estetic amuzant și foarte imaginativ pus în cadru pe cît posibil în manieră à la Godard, dar fără o miză reflexivă personală, Redutabilul este un must-see pentru admiratorii autorului-cult, dar și pentru cei ai autorului filmului The Artist. Este important de spus că aproape nonagenarul Godard cel real, a cărui creație depășește 100 de pelicule, nu a fost interesat să vadă filmul pe care l-a inspirat și al cărui motto este « Comment Jean-Luc Godard a tué Godard avant de tuer Jean-Luc et se trouver soi-même ».