Gaguri
● Louise-Michel (Franţa, 2008), de Benoît Delépine şi Gustave Kervern.
Atunci cînd fabrica lor de textile din Picardia se închide, nişte muncitoare se hotărăsc să-şi pună la un loc salariile compensatorii şi să angajeze un ucigaş profesionist, pentru a se răzbuna pe şeful cel mare. Acesta e subiectul noii comedii a duoului belgian Benoît Delépine-Gustave Kervern, Louise-Michel, care a rulat în ultimele două săptămîni (şi sper să mai ruleze) la Muzeul Ţăranului Român. Nu e atît o poveste, cît un fir pe care sînt înşirate gaguri. Majoritatea acestor gaguri nu se pot povesti: Delépine şi Kervern le construiesc în cadre lungi şi fixe (tablouri cinematografice) şi comicul nu ţine doar de conţinutul tabloului, de „ce se întîmplă“ în el, ci în primul rînd de construcţia sa. Unele tablouri îi înfăţişează spectatorului o problemă a cărei soluţie e undeva în afara cadrului. De exemplu, muncitoarea Louise-Michel (Yolande Moreau) se află la un moment dat într-un bar în care speră să recruteze un ucigaş. Aşteptînd la o masă, această femeie masivă şi posacă începe brusc să rîdă, arătînd cu degetul spre ceva ce nu intră în cadru şi, între două hohote, îngăimînd ceva despre o vulpe. Regizorii ţin camera pe ea, amînînd trecerea la cadrul următor, care ne va da soluţia problemei. Soluţia respectivă e comică în sine, dar nu mai comică decît timpul pe care regizorii îl lasă să treacă – sau, mai exact, să se adune în cadru – pînă catadicsesc să ne-o dea. În acest caz, gagul e ca un baton de dinamită ascuns, dar cu fitilul lăsat lung şi la vedere: fîsîitul fitilului care arde e la fel de important ca explozia finală. În alte momente nici nu există o mare explozie, ci doar fîsîitul: atunci cînd un recepţioner de motel le dictează unor clienţi, cifră cu cifră, un cod de interfon, şi cifrele nu se mai termină, sau atunci cînd, la o petrecere, un invitat îşi tot alege bunătăţi de pe platoul unui chelner, un pic din asta, dar şi din aia, dar şi din cealaltă, şi tot aşa, fără să se mai oprească, fîsîitul e produs de însuşi timpul care se strînge în cadru, „timp real“ (orice tăietură de montaj ar strica efectul) care începe să apese, devenind (ca să fur o expresie de la Corneliu Porumboiu) „timp absurd“. În alte momente, batonul de dinamită nu e ascuns; e şi el la vedere. De exemplu, Louise-Michel şi asasinul ei (Bouli Lanners) poposesc la o fermă care oferă turism ecologic şi stau la masă cu patronul (Mathieu Kassovitz) – asasinul în plan apropiat, cu spatele la noi, Louise-Michel în dreapta şi patronul („Ca sursă de încălzire folosim propriile noastre excremente“) cu faţa la noi, în plan secund, încadrat de două ferestre prin care se văd nişte tractoare parcate. E uşor de anticipat că la un moment dat se va întîmpla ceva cu tractoarele alea – zona lor din tablou se cere activată – şi, într-adevăr, Louise-Michel, care are o minte de copil, uită de conversaţie şi pleacă să le încerce. Dar în acel tablou mai există un baton de dinamită, ascuns complet (cu tot cu fitil): o altă zonă se activează pe neaşteptate atunci cînd patronul se adresează soţiei sale şi aceasta, care pînă atunci se confundase cu decorul, ridică o faţă buimacă de pe masă, pe care pînă atunci dormise neremarcată de spectator.
Pe scurt, regizorii noştri lucrează în tradiţia burlescului formalist – o tradiţie care începe de la Jacques Tati (dacă nu chiar de la Buster Keaton) şi printre ai cărei reprezentanţi de frunte din zilele noastre se numără Ottar Iosseliani şi Aki Kaurismäki. Delépine şi Kervern sînt mult mai puţin rafinaţi decît oricare dintre aceştia – tablourile lor sînt mult mai puţin complex construite, iar conţinutul e adesea căutat-şocant, frapant la nivelul pumn-în-faţă. De exemplu, ucigaşul, pe care nu-l lasă inima să omoare nici măcar un cîine, apelează la o verişoară bolnavă de cancer, pe care o răpeşte din spital şi o trimite aşa, bolnavă şi cheală, împleticindu-se într-o rochiţă cu volănaşe şi abia reuşind să ţină o armă în mînă, la o petrecere la care a fost invitat şi şeful cel mare – ţinta sa. Între timp, Louise-Michel se împrieteneşte cu un conspiraţionist care reconstituie la nesfîrşit atacurile de la 11 septembrie, construind machete de doi-trei metri ale Turnurilor şi distrugîndu-le cu avioane de jucărie cărora le dă drumul la vale pe o sîrmă. Dar predilecţia celor doi regizori pentru o mizanscenă de tip cadru-lung-cameră-fixă, care scoate în evidenţă calitatea de construct matematico-pictural a gagului, le disciplinează avîntul distrugător de tabuuri şi trîntitor de imagini nemaivăzute – genul de avînt care poate uşor să producă filme de nevăzut. (O altă sursă de inspiraţie pare să fie Buñuel, un maestru al priveliştilor extravagante prezentate sec.) Ca satiră, filmul nu e foarte puternic: prea des îşi abandonează ţintele principale (diverse aspecte ale capitalismului de secolul XXI) pentru a vîna gaguri fără legătură cu ele. Dar ca şirag de gaguri nu e rău deloc.