„Fundamental este ca filmele să ajungă la public“ - interviu cu regizorul Cristian MUNGIU
Occident, 4, 3, 2, După dealuri și Bacalaureat sînt cel patru lungmetraje semnate de Cristian Mungiu, cel mai premiat regizor român. Cu cîteva zile înainte de premiera filmului său nou, Bacalaureat, aflat în competiția Festivalului de la Cannes, l-am întrebat despre începuturi, povești puternice, succes și public. Filmul va intra în cinematografele de la noi pe 20 mai. Mi-aș dori ca acest interviu să fie o invitație de a merge să-l vedeți la cinema. Ca toate filmele lui Mungiu, vorbește nu doar despre niște personaje, ci despre o lume care ne seamănă și cu care avem legături, într-un fel sau altul, fiecare dintre noi.
Aș vrea s-o luăm cu începutul. Cînd v‑ați apucat de regie, după ce ați făcut Litere, ce vă doreați? Ce vă amintiți din perioada aceea de început? Ce ați păstrat? Și ce s-a schimbat?
Nu-mi doream să fac filme ca să ajung la Cannes, să iau Oscarul sau lucrări ca astea – dacă asta mă întrebi. Mi se păreau din altă lume festivalurile alea, nu mă gîndeam că o să ajung vreodată acolo. Îmi doream să fac filme care să nu te lase rece, să aibă un impact. Voiam să fac filme care să fie diferite de majoritatea celor românești pe care le vedeam eu – și care mi se păreau false, pretențioase și fără simțul povestirii. Veneam dinspre scris și știam cum trebuie construită o povestire pe dinăuntru și cred că ăsta e unul dintre lucrurile pe care le-am păstrat pînă astăzi. Pun în continuare cel mai mare preț pe scris, pe structură, pe legăturile interne care sper că nu se văd prea tare cînd urmărești filmul, dar pe care eu le cîntăresc îndelung. Și celălalt lucru pe care l-am păstrat este că vreau să fac filme pentru oameni – în ciuda convingerii cvasigenerale că fac filme pentru premii, festivaluri ş.a.m.d. (ceea ce, în sine, e înduioșător pentru că presupune că există o rețetă alchimică infailibilă și accesibilă oricui, dar pe care unii mai demni se sfiesc s-o aplice). De schimbat s-au schimbat foarte multe – însă, în esență, am devenit un regizor mai bun –, asta însemnînd ceva foarte concret: apreciez destul de corect cum trebuie să arate ceea ce construiesc și care va fi efectul pe care îl va produce: în narațiune, pentru spectator – știu cînd ceea ce fac e bine și cînd nu. Iar faptul că am devenit un „instrumentist“ mai bun îmi permite să am un discurs mai sofisticat, mai nuanțat, mai puternic. Însă, deja de cînd am terminat ATF-ul, știam că vreau să ajung la Cannes – şi am zis tuturor, de la primul film, că aia e ținta. Rîdea Vivi Drăgan de mine de se prăpădea. Zicea: „Băi, băiete, zi tu mersi dacă reușești să faci un film, lasă tu Cannes-ul.“ Și totuși am ajuns la Cannes de la primul film. Dar, ca să vezi că aveam totuși o limită mentală, nu am trimis filmul pentru Cannes-ul mare, l-am trimis doar la Semaine și la Quinzaine.
Occident, 4, 3, 2, După dealuri și acum Bacalaureat. Care ar fi firul roșu care le leagă? Există unul?
Sînt toate filme narative, bazate pe un scenariu foarte ferm, există o logică internă a povestirii, există o structură în acte și niște valori care se regăsesc în toate – legate de claritatea povestirii, de un atașament față de realism și verosimilitate, de tensiune și suspans și de alte mărci ale unui cinema mainstream – doar că efectele astea sînt obținute prin folosirea unei altfel de materii de bază decît cea a filmului de gen. Există apoi nişte trăsături de personalitate ale tale, ca autor, pe care le imprimi povestirii și de care fie că nu ești conștient, fie nu te poți dezbăra – și eu sînt foarte conștient de felul în care personalitatea mea influențează deciziile pe care le iau în film, oricît aș încerca să evadez din propriul meu cap.
Sînteți genul de regizor care își alege subiecte puternice, cu bătaie lungă. Cînd știți că ați găsit povestea potrivită? Și care sînt resorturile ei care să vă facă să vreți să construiți un scenariu?
E un proces foarte complex și uneori chinuitor. Ca să știi că ai găsit povestea potrivită trebuie mai întîi să știi ce cauți – ce gen de film vrei să faci, ce fel de sentiment vrei să genereze și ce fel de idei vrei să pui în discuție. Odată ce faci acest portret-robot, ai șanse ca, atunci cînd analizezi diferite frînturi de întîmplări, să înțelegi dacă ele ar putea constitui scheletul poveștii tale sau nu. Eu îmi doresc ca filmele mele să fie cumva complexe, încărcate, cu multe niveluri, și aveam o grămadă de note și de însemnări despre valori negociabile și adevăruri parțiale, despre compromis și educație și corupție – și la un moment dat am decis să combin patru din poveștile astea și să le altoiesc pe perspectiva subiectivă a adultului aflat la vîrsta la care are revelația că viaţa lui s-a cam dus și că tot ce îi mai rămîne e să spere că ceva din rateurile lui vor folosi copilului.
Cum s-a întîmplat cu Bacalaureat, care pare un thriller în care se amestecă și rațiunea, și simțirea, și problemele unei lumi cu valori negociabile? Se salvează cineva din malaxorul ăsta?
Important e dacă se salvează cineva în viața reală, nu în film. Filmul își dorește să te facă să înțelegi că, deși privești la cei de pe ecran, în malaxorul ăla ești chiar tu. Și important e și cum te salvezi – pentru că senzația mea e că trăim într-o societate în care salvarea vine întotdeauna prin fuga pe scara de incediu – dar asta e o soluție individuală și egoistă, societatea în sine nu se poate salva în felul ăsta – și mi-e teamă că nu avem nici un plan prea clar pentru o salvare colectivă.
Protagoniștii din Bacalaureat sînt tatăl (Adrian Titieni) și fiica (Maria Drăguș). Ce gen de relație au?
Știi că există un gen de relații de familie în care părinții croiesc un fel de adevăr convenabil pentru copii și se mai și amăgesc cu ideea că fac asta din generozitate, deși în esență eludează adevărul tocmai față de cei pe care pretind că îi iubesc cel mai mult – pentru binele lor, cum ar fi. Iar în paralel cu această realitate mistificată, continuă să predice cele mai înălțătoare discursuri etice. De multe ori, adulții reușesc să fie atît de manipulativi încît ajung să se amăgească pe ei înșiși că fac asta cu cele mai altruiste intenții.
Din ce se naște conflictul?
În Bacalaureat se naște din sentimentul de vinovăție, din dragoste, din egoism – și dintr-o piatră aruncată într-un geam. Sigur, e bine și cînd scrii doar scenarii să știi puțină teorie a literaturii și unde sînt plot-point-urile într-o poveste – măcar ca să știi dacă vrei să le păstrezi sau să le eviți.
Cît de greu îi e acestui părinte să-și gestioneze iubirea pentru copil și nevoia de a-l proteja, pe de o parte, și principiile morale, pe de altă parte?
Dilema lui e alta: că nu-și poate salva copilul decît încălcînd acele principii morale pe care i le-a predicat – or, dacă le încalcă, salvarea și tot efortul lui educativ nu mai au nici un sens.
Ce loc are publicul în ecuația autor-filme-premii-industrie?
Festivalurile au rolul de a pune în lumină filmele – cum spune Frémaux, despre Cannes, sînt ca niște galerii în care eşti invitat să expui –, iar premiile sînt ca niște instrumente de marketing care ajută la promovare. Criticii sînt cei care pot oferi cumva o viziune mai avizată asupra filmelor (chiar dacă tot subiectivă), însă cumva oamenilor le plac competiția, încleștarea, lupta, învingătorii – și așa se ajunge la premii –, deși, în sine, nu există instrumente potrivite ca să compari între ele filme care și-au propus obiective foarte diferite. Pînă la urmă, totul se reduce la îmi place – nu-mi place, însă dacă premiile fac ca mai mulți oameni să devină curioși să vadă filmele – OK și cu premiile. Însă fundamental este ca filmele să ajungă la public – și ideal e ca aceia care le văd să se și gîndească o clipă la ce au filmele să le spună.
Ce înseamnă să ai din nou un film în competiție la Cannes? Mai ales că, pe 19 mai, seara, premiera de Sala Palatului va fi perfect concomitentă cu cea de pe Croazetă, iar filmul va intra imediat pe ecranele noastre.
Înseamnă că filmul va ajunge să fie privit de cei mai exigenți și interesați (de cinema) critici, oameni din industrie, festivalieri – iar ei sînt cei mai buni promotori ai filmelor. Ei sînt cei care pînă la urmă au o cădere mai mare chiar decît a juriilor de festival să producă nişte confirmări pertinente. Pentru mine contează, însă, foarte mult publicul de acasă, de vreme ce continui să fac filme în limba română, și m-aș bucura foarte mult dacă aș vedea că există și acasă curiozitatea de a vedea acest film în premieră mondială – odată ce noi am creat această oportunitate și oferim nu doar o proiecție simultană, dar și un stream de imagini și emoții directe, ale noastre, de la Cannes.
a consemnat Ana Maria SANDU
Foto: Dan Beleiu