Frustrare

14 septembrie 2022   Film

 Om cîine (România-Bulgaria-Suedia-Germania, 2022), de Ștefan Constantinescu.

Om cîine arată din capul locului ca un film ajuns într-o gară din care trenul (succesului de public, al aprecierii critice, dar mai ales al originalității pur și simplu) a plecat de mult. Că debutantul Ștefan Constantinescu a fost nevoit să aștepte atîta vreme pentru a se lansa în ficțiune (s-a născut în 1968) e o constatare ce poate ascunde o mulțime de temeiuri, inclusiv – cel mai salutar – o dorință de cinema frustrată de meandrele vieții. Dar că a așteptat atît doar pentru ca, odată pornit, să facă întocmai precum cei care l-au precedat, asta e mai greu de înțeles: pentru ce tot acest efort? De unde și constatarea că Om cîine se simte – cu interioarele sale middle class, cu decorurile sale anonime și privirea sa masculină – deja passé, o simplă recapitulare a unei rețete care își atingea maximul între 2010 și 2015. O senzație stranie mi-a dat tîrcoale de-a lungul întregii vizionări, anume că, deși povestea se dorea racordată la trecutul încă fierbinte, cu criza sanitară, de fapt asistam la un film istoric – o privire într-un timp aproape prezent, dar care din cauza dispozitivului demodat și rigid pare că nu ne mai preocupă în nici un fel.

În centrul acestui dispozitiv îl regăsim pe Doru (Bogdan Dumitrache), întors acasă pe nepusă masă de la niște „ăia de-acolo” din Suedia. „Aici” îl așteaptă, oficial, botezul fiului unui bun prieten, dar mai cu seamă o confruntare cu soția (Ofelia Popii) despre care are anumite indicii că l-ar înșela. Odată ce s-a convins că nu prea știe să mînuiască uneltele filmului social – o scurtă secvență de la început, filmată într-o sală de îmbarcare, ne dezvăluie niște femei triste care șoptesc oportun pentru cameră: „Ne întoarcem acasă și o luăm de la capăt” –, scenariul o apucă pe drumul mult mai comod al thriller-ului. Dar, așa cum ne-a obișnuit cinema-ul românesc recent, ce primim nu e un thriller-thriller, ci o colecție de tropi de gen mai mult sau mai puțin inspirați (obligatoria căutare prin SMS-urile soției, ca și urmărirea ei de la distanță, prin buticuri), topiți într-o tramă moale și lentă, care îi „dedramatizează”. Însă nu e vorba doar de comoditate – e vorba de o reală lipsă de curiozitate, deja vizibilă în secvența citată mai sus, născocită de un condei care a auzit de dramele emigrării românești la TV, dar n-a petrecut nici o zi alături de subiecții în cauză.

Priveliștea a devenit deja familiară în ultimii ani. Ce încurcă la destule filme românești recente este nu atît absența fățișă a căutărilor și a întrebărilor (stilistice, sociale, politice), ci fabricarea din pix a unor dileme facile, neapărat morale, care să mimeze măcinarea interioară a autorului. Recent au apărut mai multe luări de poziție care semnalau discrepanța dintre dominația perspectivelor și personajelor masculine și lipsa unor contraponderi feminine adecvate în filmele românești douămiizeciste. Stăm mai tot timpul cu bărbați aflați în poziții de putere, în timp ce femeia încasează, ni se spunea. Sceptic din instinct, am ales să ocolesc raționamentul respectiv, parcă prea schematic în apetența lui pentru cifre și statistici de primă mînă – dar, privind Om cîine, îmi vine să-mi revizuiesc judecata. E ceva fundamental anapoda în premisa acestui film, care bate apa-n piuă pentru un posibil adulter, cu o pasiune puritană de-a dreptul anacronică. În 2008, un film intitulat premonitoriu Boogie (fix porecla drăgăstoasă a lui Bogdan Dumitrache) ne făcea să empatizăm cu un bărbat care pînă la final se dovedea un jerk total, capabil să-și umilească nevasta cu conștiința împăcată. Tot o victorie amară vedem și în Om cîine, dar ea nu mai este, acum, rezultatul unei mecanici ultrafine a dialogurilor perverse, ci rodul unei priviri suficiente, care se autojustifică.

Mi se va putea reproșa că, de fapt, filmul se vrea critic la adresa acestei masculinități chestionate și răschestionate. Irelevant, atîta vreme cît soția interpretată de Ofelia Popii (un nume pe care mi-aș fi dorit să-l zăresc mai des în filmul românesc) se vede redusă la stadiul unei păpuși de cîrpă: ca personaj, ea nu există decît pentru a da replica unui bărbat hărțuitor. Doru e un personaj mai plin, campat de același Bogdan Dumitrache care reușește pe alocuri să iasă din mutrele de lasitudine și posăceală, o idee prea confortabile, în care s-a instalat de la Poziția copilului încoace. Mă gîndesc la secvența cea mai palpitantă a filmului, cînd omul vrea să aibă o vorbă cu adolescenta de pe telefonul căreia a primit un mesaj dubios: bate la ușă, o ia cu „dumneavoastră” și „domnișoara Pety” în sus și-n jos, se inflamează și urlă în fața ușii închise, iar acel „domnișoara Pety”, cu rezonanța sa vetustă, de interbelic, sparge aerul altfel decît tot ce a fost pînă atunci. Simțim atunci o ironie aproape bufonă, o firavă dorință de joc – complet contrară direcției principale de mers a acestei fabule care exsudă testosteron.

Om cîine rulează în cinematografe din 16 septembrie.

Victor Morozov este critic de film.

Mai multe