Fluture de noapte

21 noiembrie 2018   Film

● Bohemian Rhapsody (Marea Britanie – SUA, 2018), de Dexter Fletcher și Bryan Singer. 

Cu exact 27 de ani în urmă, mai precis pe 24 noiembrie 1991, se stingea discret din viață, la doar 45 de ani, Freddie Mercury, liderul trupei Queen, una dintre cele mai iubite trupe de rock din istoria muzicii. Un artist puternic, liber, magnetizant și un personaj excentric, considerat de mulți un muzician de geniu, identitatea reală și artistică a lui Mercury coincide, în filmul Bohemian Rhapsody, cu gestația uneia dintre piesele care au revoluționat istoria rock-ului și a showbiz-ului în general, dînd naștere și celei mai puternice secvențe din film. „Bohemian Rhapsody“ se naște într-o etapă de totală recluziune a membrilor trupei britanice la o fermă din Statele Unite, în 1975, în timpul unui turneu în plină glorie, care are ca efect cel mai inovator album Queen, A Night at the Opera. Freddie nu doar că va compune această sclipitoare piesă de șase minute – variațiune în ritm psihedelic a unei opere bufe, schimbînd peste noapte politica editorială a radiourilor –, ci își descoperă și adevărata identitate sexuală, odată cu debutul furtunoasei sale relații cu unul dintre membrii echipei de producție, Paul Prenter.

Pe numele său real Farrokh Bulsara, viitorul star provenea dintr-o familie de indieni parsi refugiați din Zanzibar în Marea Britanie. Ajutat de marea asemănare fizică și de un look exotic, tînărul actor american de origine egipteană Rami Malek este credibil și intens în rolul lui Freddie. Nu de puține ori transmite acel frenetic „kind of magic“ datorită căruia publicul îl adora pe artist. Cel mai bine îi ies lui Malek ardoarea ferventă cu care Mercury și-a trăit viața, ca și aerul tandru-ireverențios pe care îl impregna aproape în fiecare secundă întregii sale ființe și care îi sporea forța de seducție, cea care l-a transformat într-un showman înnăscut. „Existența umană este o stare în care ai nevoie de anestezie“, îi mărturisește el iubitei sale de pînă la momentul „Bohemian Rhapsody“, Mary (Lucy Boynton), cu care avea să păstreze o puternică legătură sufletească pentru tot restul vieții. Ca un fluture de noapte singuratic, Freddie se aseamănă în film acelor ființe gracile, efemere, dar de o frumusețe grandioasă, barocă, și care aproape că se sinucid din dor de lumină și de viață. Un Icar orbit de lumina scenei și sedus de întunericul interior („Cînd crezi că ai scăpat de întuneric, te ajunge din urmă“, îi spune el în film lui Jim Hutton – Aaron McCusker, cel care avea să îi stea alături pînă în ultimele clipe), conștient că lumina se naște din întuneric.

În personalitatea sa au format un tot unitar un temperament năvalnic, dar și o anumită timiditate în afara scenei, ținutele extravagante și gesturile dramatice, excesele de toate felurile, sfidarea convențiilor epocii (cu toate că foarte greu și doar la presiunea presei britanice admite că este homosexual, însă vorbim de anii ’80, cînd minoritățile sexuale erau la ani-lumină distanță de drepturile de acum) și stilul de viață opulent (petrecerile sale cu cheltuieli exorbitante l-au făcut renumit în epocă, sau pasiunea pentru feline, care aveau dedicate camere personale în luxoasa sa reședință). O fațetă la fel de reală a eului său plin de contraste au fost generozitatea, dar și smerenia. Deși impulsiv, era incapabil funcțional să fie supărat pe cineva sau să rănească. După odiseea sa ezitantă ca Mr. Bad Guy, cere să fie primit înapoi în trupă. Un moment-cheie al filmului și unul dintre cele mai emoționante este revenirea sa în sînul Queen, pe care o numește cu sinceritate „familia“ sa.

Cu toate că Brian May și Roger Taylor se numără printre producători și au fost consultanți ai scenariului, filmului i s-au reproșat inadvertențe față de realitate. Cel mai mult se resimte lipsa referinței la ultima etapă de viață, cînd înregistrează adevăratul său testament muzical, „These Are the Days of Our Lives“, de pe ultimul lui album alături de Queen, Innuendo, din 1991. Piesa pare „un cîntec de lebădă“, iar în privirea lui Freddie, cel care spunea că nu se teme de nimic și al cărui chip este profund marcat de boala incurabilă (acum aproape trei decenii, SIDA era o condamnare la moarte), se citesc frica și presimțirea finalului. Ultimul vers fiind totuși „I still love you“…

În ciuda eforturilor admirabile ale tuturor actorilor, a eleganței vizuale a cadrelor (cu toate că, din fericire, nu cade tentației unei forme mai glam), a multor secvențe reușite (mai ales cele de concert), a notelor de umor și a montajului creativ, Bohemian Rhapsody nu se ridică la nivelul unor bijuterii de gen ca filme-cult ale anilor ’90 precum intensul The Doors de Oliver Stone, sclipitorul Velvet Goldmine de Todd Haynes – o frenetică frescă a glam rock-ului perioadei David Bowie – Iggy Pop sau, în anii 2000, stilizatul Control (în regia lui Anton Corbijn), o reconstituire a scurtei și dramaticei vieți a solistului de la Joy Division, Ian Curtis. Bohemian Rhapsody este un film care farmecă mai ales publicul larg, mai puțin fanii trupei, iritați probabil de unele schematisme tipic hollywoodiene ale scenariului. Este, oficial, și primul film artistic care îi aduce lui Mercury un discret omagiu, la o distanță perfectă pentru ca acesta, avînd statut de legendă încă din timpul vieții, să fi căpătat între timp și aură. Și pentru că sfîrșitul e întotdeauna contrapunctul, genericul de final curge în timp ce pe ecran se derulează secvențe cu vocea de patru octave, chipul său real, privirea sa reală (căreia Rami Malek nu i-a adăugat pe ecran lentile de contact, încă un gest de reverență).

Mai multe