Filmul și neantul
● I’m thinking of ending things / Mă gîndesc să-i pun capăt (SUA, 2020), de Charlie Kaufman.
Mult zgomot și mult luciu pentru mai nimic, s-ar putea rezuma unul dintre cele mai așteptate filme ale anului, pe numele lui de scenă I’m thinking of ending things / Mă gîndesc să-i pun capăt. Lansat cu surle și trîmbițe în acest an sărac în premiere din motivele știute, în acest fals thriller psihologic, fals horror și film de artă wannabe nu se întîmplă mare lucru din punct de vedere al concretului, exceptînd citate livrești și sexy, multă filosofie New Age, ceva eco-anarhism și feminism, plus manierisme à la David Lynch (fie, și puțin John Cassavetes).
Cele peste două ore de vizionare par mai mult un pretext pentru demonstrația de forță din final, în stilul grandios suprarealist în care Charlie Kaufman excelează. Deși începuse frumos, ca la carte, cu întîlnirea a doi tineri drăguți, educați și foarte la locul lor, lucrurile încep să o ia razna pe autrostrada sufocată de fulgi de nea tarkovskieni filmați în ralanti. Fata, Lucy (Jessie Buckley), și Jake (Jesse Simmons, ambii foarte buni) se îndreaptă cu mașina spre casa și ferma părinților lui Jake, în timp ce se scufundă în exemplare dialoguri culturale, controverse despre trenuri și Mussolini și chiar versuri în registru bacovian (umorul sardonic este, de altfel, o reușită a filmului, ca și irumperile ludice ale fanteziei, cum ar fi scurtele momente de animație sau savurosul orășel al înghețatei).
De îndată ce ajung la destinație însă, romantismul se cam termină și semnele care prevestesc apocalipsa încep să se înmulțească: grajdul familiei lui Jake o întîmpină pe fată cu miei înghețați plus doi porci cu o soartă incertă (o reverență spre Okja?), suspansul e în crescendo, sunetul și umbrele devin tot mai tenebroase ca într-un horror cinstit, vocea lui Jake izbucnește coleric din mai nimic și pare să știe mai mult decît spune, există și un cîine care e și nu e cîine, Toni Colette în rolul mamei e un deliciu, iar pe tată (David Thewlis) nu știi cum să-l iei sub sarcasmul lui permanent. Într-un cuvînt, numai Tilda Swinton mai lipsește din cadru. (Buñuel ar fi avut ceva de zis despre cum să faci un film despre niște oameni care nu mai pot ieși dintr-o cameră, fără pic de artificii de suspans.)
De-aici se rupe filmul căci în cadru intră un alt film cu o anume Yvonne, vegetariană convinsă, care își pierde slujba de chelneriță din cauza zelosului ei iubit, care-i laudă la locul de muncă, un fast-food, puritatea opțiunilor alimentare. Părinții lui Jake intră subit într-o altă buclă temporală, Lucy nu mai știi dacă e Lucy, Yvonne sau poate Louisa (cine-o fi ea), și studiază ba medicina, ba fizică cuantică. Deci apare inevitabila întrebare: sîntem ființe reale sau proiecțiile celorlalți despre noi? Care hologramă este mai autentică: cea care te conține pe tine cu gîndurile tale reale sau cea în care îți falsifici gîndurile conform iluziilor pe care le confunzi cu viața? Sau ca să îi dau cuvîntul autorului: „Uneori gîndul este mai aproape de adevăr, de realitate decît acțiunea. Poți să spui orice, poți să faci orice, dar nu poți simula un gînd”.
Charlie Kaufman este un scenarist înnăscut, pe cît de inovator, pe atît de riguros și care și-a făcut din simțul surprizei și al fantasticului un titlu de glorie, el fiind omul din spatele unor filme iconice ca Being John Malkovici (regia Spike Jonze) sau minunatul Strălucirea eternă a minții neprihănite (al francezului Michel Gondry). Însă acest film cu un scenariu adaptat după cartea omonimă a canadianului Ian Reid este mai dezechilibrat ca structură, mai inegal ca regie și (mult) mai prolix în idei decît excelentul Sinecdocă, New York (2008).
Filmul său de debut relata strania poveste a unui regizor de teatru pe nume Caden Codard aflat într-o criză de identitate profundă (interpretat de marele Philip Seymour Hoffman, de care Jesse Simmons aduce aminte atît prin asemănarea fizică, cît și prin modul de joc). Filmul etala inspirat apetența lui Kaufman pentru structura narativă de tip puzzle și pentru tonuri stilistice diferite, însă acolo fantasticul, absurdul și glisările temporale, ca și relativizarea acțiunilor și tema dublului sau a fricii de bătrînețe erau parte organică a țesăturii filmului. În filmul de debut al lui Kaufman, da, puteai crede că în momentul trezirii din somn a lui Caden e toamnă, iar pînă ajunge în bucătărie a venit iarna. Cînd te gîndeai la un astfel de personaj puteai simți că „vor fi întotdeauna mai multe ore și minute decît apă și aer” și puteai crede că „amintirea este un cîine care se așază unde poftește” (cum spunea scriitorul Cees Nooteboom).
Ca regizor, Kaufman s-a luat aici prea mult în serios și chiar dacă are un fler vizual precis și pe alocuri curajos, care servește povestea, nu poți scăpa de impresia unui artefact prețios, a unei instalații vizuale mai degrabă decît a unei mostre de cinema pur. În definitiv, trebuie să fii Godard ca să ai nevoie doar de un pistol și de o fată ca să faci un film. Iar dacă te aventurezi într-o astfel de panoramă a gîndurilor abstracte din care vrei să faci un mare film de idei, tot Godard ar trebui să te cheme, ale cărui personaje puteau rosti perfect verosimil replici ca: „Îl știi pe William Faulkner?” (ea) / „Nu. Cine e? Te-ai culcat cu el?“ (el).