„Filmul e mai puternic decît teatrul“ – interviu cu actrița Julieta SZÖNYI
Pe Julieta Szönyi o asociem mulţi cu Otilia, actriţa din filmul Felix și Otilia, sau cu Adnana din Toate pînzele sus. Puţini dintre noi au văzut-o pe scena Teatrului Mic în spectacolul Lolita al Cătălinei Buzoianu. Regizorul Corneliu Porumboiu o readuce pe ecran oferindu-i un rol important în filmul La Gomera, rol care i se potriveşte mănuşă. Charismatică, riguroasă şi plină de umor. Aşa cum am cunoscut-o eu.
La Gomera s-a lansat la Cannes şi a circulat mult prin ţară. Care a fost reacţia publicului?
Eu nu am fost la Cannes, dar la Cluj, la TIFF, pot confirma că a fost foarte bine primit filmul. Erau şi foarte mulţi studenţi şi tineri, şi La Gomera a fost un film aşteptat, iar la finalul proiecţiei nu se mai terminau aplauzele. A plăcut şi eu cred că cea mai pretenţioasă sală a fost cea de la premiera din Bucureşti, unde sînt şi cei mai mulţi cunoscători. Publicul a fost surprins în sensul bun, iar regizorul a făcut un salt faţă de el însuşi, fiind foarte bun şi înainte.
Cum vi s-a părut scenariul la o primă lectură?
Mi s-a părut foarte straniu şi interesantă încîlceala policier-ului noir, fără să reuşesc să-l înţeleg pe de-a-ntregul. După ce am văzut filmul mi-am dat seama că naraţiunea curge într-un fel, umorul de asemenea. Mi se pare că e aproape involuntar la Porumboiu, în acelaşi timp într-un film dur nu poţi să nu ai nişte momente în care spectatorul trebuie să se relaxeze. Chiar şi în orice tragedie e nevoie să laşi spectatorul să respire, să şi zîmbească.
Ce credeţi că îi lipseşte filmului românesc?
Cred că e o goană după aşa-numitul „firesc“ care nu are nici o legătură cu firescul. Tocmai pentru că e forţat, nu mai e firesc. Cîrjele acestui chin de a fi adevărat sînt limbajul vulgar. Au senzaţia asta că urîtul îi ajută să fie adevăraţi. Or, nu i nevoie de aşa ceva, sînt regizori care caută să spargă cu ceva capetele oamenilor şi, în loc să-şi caute cărarea în ei înşiși, îşi caută cîrje.
Ați declarat la un moment dat, vorbind despre spectacolul Lolita pus în scenă de regretata Cătălina Buzoianu, că fiecare rol îşi are vîrsta lui. Există un rol pe care v-aţi fi dorit să-l interpretaţi?
Cătălina Buzoianu a fost printre ultimii mohicani din teatru, a fost o foarte mare regizoare și lucra enorm cu actorii, era o persoană foarte profundă şi cultă. O creatoare. După 1990 nu îmi mai doream să joc nimic din ceea ce se punea în scenă. Am refuzat telefonic mai multe roluri. Impresia mea era şi este că se merge foarte mult pe facil. Cătălina Buzoianu, că tot vorbeam de ea, ne povestea despre autor, despre istoricul piesei şi despre ce avea de gînd să facă cu textul şi, chiar şi aşa, la repetiţii ne surprindea cu ceva nou.
Şi atunci cum de v-a convins Corneliu Porumboiu să jucaţi în La Gomera?
Cînd am primit invitaţia de a merge la o discuţie cu Corneliu am mers fără nici o aşteptare. Apoi, cînd mi-a spus că e vorba de rolul unei mame din film, m am speriat şi mai tare, gîndindu-mă la interpretările stas din toate filmele astea. „Ce aş căuta eu acolo?“, mi-am spus. Dar tot el mi-a explicat că nu vrea ceva standard, dimpotrivă. La mine totul, dar totul a fost întîmplare. Cum eram şi în anul I de facultate, fericită că sînt în sfîrşit şi eu studentă, pentru că atunci erau șapte locuri la actorie şi era o concurenţă maximă, din cîteva sute de candidaţi trebuiau aleşi șapte, îi înţelegeam şi pe profesori cît era de greu de ales. În plus, repertoriul era cam acelaşi. Cînd am dat prima dată la IATC abia m-am auzit, vorbeam foarte încet, dar apoi am lucrat la voce şi am reuşit. În anul I se făcea un fel de practică, cu roluri mici, şi am nimerit la un regizor francez foarte bun, la Jean-Paul Rappeneau care, imediat ce m-a primit, m-a întrebat dacă ştiu să fac o scenă de isterie. Cu inconştienţa şi entuziasmul vîrstei am făcut, cum mi-a trecut mie prin minte, o scenă de isterie. Am trecut proba şi am jucat alături de Belmondo în filmul Mirii Anului II. A fost extraordinar, dar mi-a fost mai greu pentru că era o scenă în care trebuia să dau cu pumnii şi cu picioarele în el şi eu nu îndrăzneam. Şi el spunea „Dă, dă cu toată puterea!“ şi îmi lua mînile ca să-mi arate cum să lovesc.
Îl ştiaţi pe actorul Vlad Ivanov din filme sau din piesa Caroussel care se joacă la Teatrul Bulandra?
Nu îl ştiam. Am avut o surpriză extraordinar de plăcută cu Ivanov. În cinematografie, oamenii se sprijină unii pe alţii, şi cu el am avut această bucurie să simt că e acolo, că e prezent, că în scenele în care el nu era în cadru îmi dădea replicile. Avea aceeaşi intensitate în privire, nu dădea replicile din off, cum se spune, ca să scape de ele. Ne-am înţeles foarte bine şi îl găsesc un om extraodinar. Pe cît e de dur în film, pe atît e de cald şi drăguţ în viaţa de toate zilele.
V-a lăsat Porumboiu să improvizaţi sau e genul de regizor care respectă cu stricteţe scenariul?
Este genul de regizor care aşa, pe nevăzute, pe nesimţite, te duce unde vrea el, îţi cere ce vrea el, fără să te sufoce. Adică cumva îţi lasă personalitatea să apară, e ca o „boare“ care vine pe lîngă tine şi îţi spune care este direcţia. E un regizor extraordinar, din punctul ăsta de vedere şi din multe altele, e o plăcere să lucrezi cu el. E foarte atent la fiecare nuanţă pe care o faci.
Şi aş vrea să spun neapărat că am stat într-o seară foarte tîrziu la o emisiune TV şi am văzut-o pe Catrinel Menghia şi mi a plăcut foarte mult. M-au cucerit felul ei de a vorbi, modestia ei, se simte că e cineva care încearcă să acumuleze, să înveţe, să facă cît mai mult. Ne-am înţeles foarte bine la filmare, cu ea şi cu Vlad Ivanov am fost parteneră directă. Catrinel (Menghia, n. red.) este mult mai mult decît ceea ce se ştia despre ea.
Teatrul v-a adus mai multă satisfacţie în comparaţie cu filmul?
Nu ştiu, într-un fel da, deşi în ultimul timp nu prea am mai jucat la Teatrul Mic, dar per total da, am lucrat foarte mult şi în teatrul TV, şi la debutul meu, la Teatrul din Baia Mare, unde m-am simţit extraordinar de bine.
Dar, din păcate, că tot vorbeam de Cătălina Buzoianu, generaţiile care vin vor auzi despre o mare regizoare, Cătălina Buzoianu, care a pus în scenă piesele X, Y şi Z, în care joacă X, Y şi Z, care de fapt sînt mari actori, dar nu vor putea vedea spectacolele acelea pentru că nu există înregistrări sau, dacă sînt, sînt foarte puţine şi de o calitate foarte proastă. Pe cînd filmul rămîne, uite, generaţii întregi văd Toate pînzele sus. Şi cartea lui Radu Tudoran e foarte instructivă, te poartă prin toată lumea, cu toate obiceiurile, cu toate că s-a filmat tot în portul Tomis din Constanţa. Se punea un decor, se dărîma, iar se punea un decor. Spre exemplu, pot să o văd pe Bette Davis oricînd pe ecran sau pe Vivien Leigh, care juca extrem de modern în Pe aripile vîntului. Puţini au văzut-o pe scenă. Deci, din punctul ăsta de vedere, filmul e mai puternic.
Ce mai citiţi?
Acum citesc nişte nuvele scrise de Éric-Emmanuel Schmitt, dar de-a lungul timpului am avut aproape o obsesie cu doi autori: unul a fost Dostoievski, unde mi se pare că aproape merge cu camera în sufletul personajelor, iar cel de-al doilea este Mircea Eliade, cu nuvelele lui extraordinare care nu trebuie decît ecranizate. Nuvelele lui Eliade sînt scenarii gata făcute, e un material fantastic pentru un regizor şi, cu toate astea, ei se duc la scene de ceartă între vecini şi cine cui îi mai dă în cap. Adică cotidianul ăsta imediat nu e ce trebuie, în loc să meargă în profunzime, unde ar ridica spectatorul, îl afundă şi mai adînc. Or, mergînd mai jos decît nivelul străzii, spectatorii iau acest model. În loc să vadă că există şi un alt mod de a simţi şi de a vedea lumea. Aici e dezamăgirea mea, apropo de toate. Nu neapărat în felul lor de a lucra cu actorii, ci începînd de la alegere. Sigur, serialele sînt făcute să încaseze bani, dar cu aceiaşi bani s-ar putea face şi cultură.
Ce are La Gomera în plus faţă de alte producţii româneşti recente?
La Gomera are foarte multe niveluri de înţegere. Cred că şi cel mai simplu spectator care merge la cinema să vadă un film poliţist pleacă mulţumit. Dar de acolo se poate urca mult mai mult şi la cei care simt umorul şi, deşi nu am vorbit niciodată cu Corneliu Porumboiu despre asta, cred că el face în film o mică amintire de istorie a cinema-ului. Din toate lucrurile astea, cel care le sesizează e mult mai cîştigat. În plus, el îşi face singur casting-ul şi are multă răbdare şi un mod de a lucra care ţine toată echipa unită. Parcă răsuflă toată lumea deodată cu el.
a consemnat Roxana CĂLINESCU
Foto: Vlad Cioplea