„Filmele pentru copii sînt o nișă neexplorată“ – interviu cu Liviu MĂRGHIDAN

28 august 2018   Film

Liviu Mărghidan a absolvit Facultatea de Geologie şi Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti. A lucrat ca operator în televiziune, apoi, ca director de imagine, a semnat un număr impresionant de filme româneşti premiate. Are propria casă de producţie şi a realizat recent lungmetrajul Străjerii, primul film de aventuri pentru copii de după 1989. Străjerii încurajează un gen complet neglijat în cinematografia românească şi spune povestea mai multor copii aflaţi într-o tabără la munte. L-am întrebat care au fost filmele copilăriei sale şi de ce a pornit în această aventură.

Ați studiat întîi geofizica și aţi fost coleg cu Cătălin Mitulescu. Care au fost motivele care v-au determinat să studiaţi apoi imagine de film?

Eram coleg de facultate cu Cătălin (Mitulescu – n. red.) şi iarna chiuleam împreună şi mergeam la Cinematecă, unde vedeam toate filmele de două ori. Nu am fost studenţi eminenţi, Cătălin s-a lăsat după anul întîi, eu am luat licenţa, apoi m-a purtat viaţa către Institutul de Geodinamică, unde am avut şi o colaborare la catedra şcolii.

Aţi fost un geofizician cinefil?

Da, cam aşa eram. În anii ’90 m-am şi angajat la o televiziune privată, de cartier, apoi am lucrat ca fotograf şi am reuşit să mă angajez la TVR, unde am tot urcat. Am ajuns să lucrez la o emisiune de reportaje, celebră la vremea aceea, se numea Cu ochii în patru. Filmul California Dreamin’ (nesfîrşit) al lui Cristi Nemescu a pornit de la o întîmplare reală, filmată în emisiune şi povestită de mine lui Tudor Voican. De curînd a avut loc şi o retrospectivă Cu ochii în patru, unde m-am reîntîlnit cu şeful de gară care a oprit trenul NATO pentru că americanii nu aveau acte în regulă.

Numele dumneavoastră este asociat cu cel al regretatului Cristi Nemescu, cu savuroasele Amintiri din epoca de aur, cu lungmetrajul Medalia de onoare și, mai recent, cu Pororoca, în regia lui Constantin Popescu. S-a întîmplat să filmați povești al căror scenariu nu v-a plăcut?

Am fost şi producătorul filmului Pororoca… Poate că au fost pelicule care nu mi au plăcut în mod deosebit, dar, la cît de puţine filme se fac în România, nu cred că există cineva care să refuze un film. Vă pot spune că sînt legat extraordinar de tare de California Dreamin’ şi de Portretul Luptătorului la tinereţe (regia Constantin Popescu – n. red.) şi îmi mai place mult un scurtmetraj pe care l-am făcut tot cu Tică Popescu și care se numeşte Apă.

Pentru lungmetrajul Străjerii ați semnat scenariul, regia și producția. De ce credeți că a fost neglijat acest gen de film în ultimii 25 de ani?

E mult spus regizor, scenarist şi producător. În orice caz, nu le-am făcut cu normă întreagă. Filmul a pornit ca o joacă, eram cu prietenul meu Andrei Butică, operator şi el, la o terasă din centrul Clujului, în timpul TIFF-ului. Ne-am dat seama că avem echipamente şi case de producţie, dar nu facem nimic pentru copiii noştri.

Nu aveam un scenariu pentru Străjerii, doar o dorință și o idee să facem ceva. Apoi ne-am întîlnit în concediu la mare şi am pus pe hîrtie nişte secvenţe. Le-am discutat, dar nu înseamnă că am bătut în cuie un scenariu. N-am avut un text scris la filmare, tot filmul este o improvizaţie.

Revenind la întrebarea dumneavoastră, cred că e vorba de palmares. Cu un film de aventuri pentru copii nu se pot obţine premii şi, prin urmare, nici punctaj la CNC. Abia acum există o sesiune tematică dedicată producţiilor pentru copii, cred că şi-au dat seama, în sfîrșit, că a fost o nişă total neexplorată. Pentru Străjerii m-a ajutat CNC-ul doar la promovare şi distribuţie, întrucît tot eu sînt şi distribuitor şi nici unul dintre distribuitorii „celebri“ din România nu a vrut să preia partea aceasta.

Cum aţi ales micii protagonişti? Aţi făcut un casting?

Nu a fost nici un casting, am ales doar copiii apropiaţilor noştri. Am pus un anunţ pe Facebook pentru copii şi părinţi, pentru o „tabără“ unde am şi filmat, de altfel. Însă nu am fost nici o clipă conştienţi că va ieşi un film. Am apelat numai la prieteni, nimeni nu a fost plătit. Actriţa Florentina Ţilea şi-a amînat concediul şi a venit la munte cu noi. Ni s-a alăturat Andrei Butică şi aşa au apărut multe corturi, în afară de cele care se văd pe ecran. În spate mai erau douăzeci de corturi unde stăteau părinţii copiilor şi o parte din echipă. Doi dintre copiii care joacă în Străjerii sînt ai mei, Adela şi Radu, soră şi frate în film şi în viaţa reală.


— Liviu Mărghidan, foto: AARC

Ce pelicule v-au marcat copilăria?

Ţin minte că am văzut prima dată un film 3D la cinema Luceafărul, actualul Cinema PRO. Nu-mi amintesc titlul, dar mi s-a părut mai mult decît revoluţionar. Aveau două proiectoare şi rulau de pe peliculă printr-un procedeu extrem de complicat faţă de cum se redă acum. În copilărie mai eram fan Toate pînzele sus şi Lumini şi umbre.

Din cei 19 copii cu care ați filmat la Străjerii, doar trei trecuseră prin experiența camerei de filmat. Cum aţi lucrat cu ei?

I-am lăsat să vorbească, nu a existat în film nici o replică scrisă, în afară de secvenţa de la fierărie. I-am trimis pe cei doi actori la o sală de căţărare, pentru scena cu alpinismul pe stîncă. Acolo a fost destul de greu. Le-a plăcut foarte mult celor mici la concursul de orientare şi au rămas frustraţi că nu i-am lăsat să intre în competiţie în concursul acela pe care l am filmat. Chiar voiau să înveţe să se orienteze în pădure, nu să filmeze. Ne-am jucat, cei mici nu au fost conştienţi de o regie de film, de indicaţiile de regie. Le-am spus să se joace şi din cînd în cînd să facem şi cîte o filmare.

Este partea a doua a filmului pe care îl pregătiţi o continuare sau va fi o poveste independentă?

Ne dorim foarte tare să facem partea a doua a filmului, dar ne-am dat seama că nu îl putem susţine financiar, e mult mai greu ce ne propunem acum. Am vrut să filmez în august, în Delta Dunării, dar ar fi fost nevoie de bărci, de figuraţie, de mai mulţi actori. Acum a venit CNC-ul în întîmpinare cu acest concurs cu tematică pentru copii, şi am decis să aplicăm şi poate să-l filmăm anul viitor. Nu ştiu cum vom face, punctajul meu ca regizor este egal cu zero, eu nu sînt regizor, nici acest film nu l-am semnat ca regizor. La partea a doua a Străjerilor avem un scenariu scris la modul cel mai profesionist.

Ce număr de spectatori a avut filmul în România?

A avut foarte puţini spectatori plătitori de bilete. Filmul este însă foarte cerut, l am trimis în ţară la TIFF, la Anonimul, la Divan şi la Piatra Neamţ, iar în afară va merge la Washington şi la Seattle. Primesc tot felul de solicitări şi sînt foarte bucuros să dau filmul oricui mi-l cere. Nu l-am făcut ca să cîştig bani.

Aţi tăiat multe secvenţe la montaj?

Da, a căzut mult la montaj şi eu ştiu ce am greşit. Dacă aţi observat, în prima parte a filmului nu se întîmplă nimic, sînt 40 de minute de aventură „soft“. În mintea mea a fost ideea de a trezi spiritul de aventură chiar şi pentru spectatorii de mall care, dacă văd filmul cu familia, poate descoperă că poate fi palpitant să mergi la munte cu cortul. Filmul meu nu are miză artistică. A pornit ca o joacă şi la acest nivel trebuie să şi rămînă.

a consemnat Roxana CĂLINESCU

Mai multe