Filmele anului 2018

Am fost curioasă nu să avem un top al celor mai bune filme ale anului trecut, ci să întreb șapte critici ce titluri păstrează din 2018. Ce le-a plăcut din ce au văzut și ce ar revedea, poate. Numărul filmelor românești și străine care intră pe ecrane e mare, așa că e  imposibil să nu fi ratat unele dintre ele. Sper ca ancheta noastră să vă ajute să recuperați cîteva. (A. M. S.)

● Iulia BLAGA

Se încheie un an favorabil, cu multe filme românești bune. N-ar fi greu de făcut un Top 10, dacă nu mi-ar fi dezagreabilă ideea de clasament între filme. Le voi enumera, într-o ordine mai mult sau mai puțin aleatorie, pe cele care mi s-au părut mai relevante: Un prinț și jumătate, de Ana Lungu, Nu mă atinge-mă, de Adina Pintilie, Moromeții 2, de Stere Gulea, Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, de Radu Jude, Soldații. Poveste din Ferentari, de Ivana Mladenovic, ­Alice T., de Radu Muntean, Luna de miere / Lemonade, de Ioana Uricaru, My Life Rehearsed in One Leg, de Bogdan Mustață, Pororoca, de Constantin Popescu. Nu mi au plăcut toate cu totul, la aproape fiecare aș avea ceva de comentat.

O să spun că am judecat cu inima Un prinț și jumătate, că cel mai mult m-a stimulat intelectual Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari, că Moromeții 2 mi s-a părut o cădere elegiacă de cortină cu trimiteri bine țintite la prezent, că la Nu mă atinge-mă am admirat curajul de a-și expune vulnerabilitatea, că de la My Life Rehearsed in One Leg (un film stereoscopic 3D de 62 de minute) am plecat cu senzația stranie că ce e în spate e și în față, și că cinema-ul mai are poate multe de oferit. Ce mi se pare important e că, în ceea ce privește filmele românești, începi să ai de unde alege, că există o diversificare mai mare ca anul trecut și că acest lucru e stimulant pentru toată lumea.

Dar filmul care m-a impresionat cel mai mult a fost documentarul-eseu Fotbal infinit, de Corneliu Porumboiu. A fost pe locul 1 dintre filmele văzute la Festivalul de la Berlin și mi se pare, citind cronicile de aici și din străinătate, un film care n-a prea fost înțeles la adevărata lui profunzime și subtilitate.

Dintre filmele străine văzute în cinematografe cel mai mult mi-au plăcut: Strigă-mă pe numele tău / Call Me By Your Name, de Luca Guadagnino, O afacere de familie / Shoplifters, de Hirokazu Kore-eda, Utøya – 22 iulie / Utøya – 22. Juli, de Erik Poppe, Chipuri, locuri / Visages, villages, de Agnès Varda și JR, S-a născut o stea / A Star Is Born, de Bradley Cooper. Poate mi se pare, dar în 2018 n am văzut la cinema prea multe filme interesante.

Li se adaugă, dintre cele văzute în festivaluri: Burning, de Lee Chang-dong, The House That Jack Built, de Lars Von Trier, The Wild Pear Tree, de Nuri Bilge Ceylan, Blackkklansman, de Spike Lee. Filmele străine care mi-au plăcut, cred, cel mai mult în 2018 sînt Shoplifters și Call Me By Your Name.

● Victor MOROZOV

Am publicat deja un clasament al filmelor lui 2018 pe blog-ul meu – deci nu cred că are rost să îl reiau. Cum filme bune au fost însă suficiente, are rost să menționez cîteva titluri notabile pe care, din diverse motive (difuzare tîrzie în sală sau, dimpotrivă, direct pe Netflix), le am trecut în primă fază cu vederea. Am reunit deci patru filme din zona latino-americană, fapt care vine să confirme – dacă ținem cont și de preponderența filmelor asiatice în topul de pe blog – necesitatea de a privi cu atenție, pe urmele criticilor de film-pionieri din anii ’60, înspre ținuturile geografice distanțate de centru, care au un cuvînt greu de spus într ale cinema-ului. Nu spun că sînt capodopere, nici că ar fi egale ca valoare, ci doar că merită privite laolaltă. Așadar:

Roma (r. Alfonso Cuarón) – un film domol care ne invită să împărtășim starea de grație a personajelor, izvorîtă din contemplarea unui simplu peisaj de la țară. Din buza manierismului, Roma reînnoiește idealul unui film cît o fereastră cuprinzătoare deschisă spre lume.

Nuestro tiempo (r. Carlos Reygadas) – alt film mexican care, în ciuda cîtorva excese stilistice, confirmă statutul lui Reygadas de maestru al captării fluxurilor cosmice și al vibrațiilor dintre lucruri.

Zama (r. Lucrecia Martel) – din acest calup, Zama este preferatul meu, o plonjare la adînc, în trecutul colonialist, un exercițiu de echilibristică între folclor (diverse apariții misterioase în jungla de necuprins) și trivial (un funcționar bine plasat ajuns în dizgrație), în fine o mizanscenă proteică în care camera scrutează chipurile de parcă ar fi peisaje și viceversa.

Las herederas (r. Marcelo Martinessi) – un debut remarcat prin festivaluri (a obținut premiul cel mare chiar și la TIFF-ul clujean). Martinessi vorbește cu delicatețe despre o lume aflată la crepuscul (burghezia care se dezintegrează, ca într-un Aquarius paraguayan), dar și despre ce presupun bătrînețea demnă și dragostea înfrînată. Abordarea sa privilegiază sentimentul intimității, picurat prin interioare decadent-luxoase îmbrăcate în nuanțe stinse.

● Cristi LUCA

Sunset, al lui László Nemes, e filmul care merita o atenţie mai mare anul trecut. Imperiul Austro-Ungar, în pragul Primului Război Mondial, e văzut ca o arenă în care civilizaţia e într-un declin suicidar, mişcările anarhiste îi anunţă sfîrşitul, iar violenţa are o forţă care nu putea fi înţeleasă raţional. O dramă plină de rafinament, a cărei ambiguitate vizuală şi narativă te intrigă şi te subjugă.

Tranzit, al lui Christian Petzold, e o adaptare modernă a romanului cu acelaşi titlu, scris de Anna Seghers în 1944. Melodramă de un formalism impecabil, filmul preia tema războiului şi a supravieţuirii într-un regim concentraţionar, pentru a o aduce în contemporaneitate. Condiţia de refugiat e prezentată ca o permanentă staţionare între două lumi: una ce-ţi neagă existenţa şi alta ce rămîne inaccesibilă.

Fotbal infinit, al lui Corneliu Porumboiu. Dacă lungmetrajul A fost sau n-a fost interoga istoria reală prin prisma experienţelor fictive ale unor simpli cetăţeni dintr-un oraş de provincie, documentarul continuă acest demers, îmbogăţindu-l. Odată prin autenticitatea vieţii reale a unui om influenţat de schimbările politice şi, apoi, prin libertatea pe care şi-o asumă acesta, indiferent de constrîngeri personale, sociale sau religioase. Iar această libertate, manifestată prin perseverenţa de a schimba regulile unui sport, are o frumuseţe abstractă, poetică, dincolo de succesul său.

Alte filme care mi-au plăcut: Roma (r. Alfonso Cuarón), Burning (r. Lee Chang dong), Shoplifters (r. Hirokazu Kore-eda), Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari (r. Radu Jude).

● Ionuț MAREȘ

După ce am finalizat lista cu filmele de ficţiune favorite exclusiv din 2018, mi-am dat seama că, mai mult ca oricînd, e dominat de titluri din selecţiile principale de la Cannes, Veneţia şi Berlin. M am alertat. Care mai e rolul meu de critic, dacă topul pare să îmi fie făcut, într-o bună măsură, de selecţionerii marilor competiţii cinematografice? Chiar aşa uşor cedez gălăgiei din jurul filmelor cu cea mai mare vizibilitate? Chiar atît de puţine filme să fi văzut din alte secţiuni de la Cannes, Veneţia şi Berlin sau de la festivaluri mai mici, încît să nu fi găsit cîteva care să-mi fi rămas în memorie? Dacă aş fi vrut să fiu mai hipster sau mai snob, aş fi putut însăila totuşi fără probleme un top cu filme relativ obscure. Dar adevărul e că festivalurile influente încă reuşesc să atragă cea mai mare parte din autorii îndrăzneţi. Aşa se face că multe dintre favorite vin de la Cannes, a cărui ediţie 2018 a fost de altfel remarcată pentru selecţia solidă. Am apreciat delicateţea şi generozitatea cu care japonezul Hirokazu Kore-eda îşi priveşte personajele şi discută relaţiile umane în Shoplifters. M-am lăsat sedus de teribilismul, îndrăzneala, imaginaţia diabolică şi libertatea formidabilă de care dă dovadă danezul Lars von Trier în The ­House That Jack Built. M-au încîntat subtilitatea, misterul şi poezia hipnotică din Burning, al sud-coreeanului Lee Chang-dong. Mi-au plăcut foarte mult inteligenţa din 3 Faces, al iranianului Jafar Panahi, forţa din Donbass, al ucraineanului Serghei Lozniţa, inventivitatea din Lazzaro felice, al italiencei Alice Rohrwacher, şi energia din Leto, al rusului Kirill Serebrennikov. De la Veneţia, am apreciat măiestria mexicanului americanizat Alfonso Cuarón din mult-discutatul Roma, ambiţia mexicanului intransigent Carlos Reygadas din Nuestro tiempo şi rigoarea formală a ungurului László Nemes din Sunset. Din selecţia de la Berlin am rămas în special cu atmosfera din Dovlatov, al rusului Aleksei Gherman Jr., şi cu curajul Adinei Pintilie din Touch Me Not. În plus, m-a cucerit nebunia din Hereditary, horror-ul de debut al americanului Ari Aster. Iar cel mai bun film românesc mi s-a părut Fotbal infinit, documentarul extrem de ingenios şi de stimulant al lui Corneliu Porumboiu.

● Ileana BÂRSAN

E posibil să fie unul dintre anii în care am văzut mai puține filme ca de obicei, în consecință, am fentat și zeci de inutilități și imbecilități odată cu „pensionarea“ și lipsa obligației de a mai scrie despre filme.

Dacă mărturisesc și că abia acum mă bucur (și încă cum!) de seriale de care planeta Pămînt a uitat deja, precum Hannibal și Westworld, îmi asum deja un rol de „unreliable film critic“, să spun așa.
În consecință, am pe listă un singur film exploatat în 2018, care, de fapt, e filmat începînd cu începutul anilor ’70. Hibridul cinematografic The Other Side of the Wind de Orson Welles, cu o istorie controversată și cu o producție complicată, e o satiră meșteșugită care scormonește în măruntaiele Hollywood-ului, ale noului val american și ale cinema-ului european.

Un alt hibrid e și miniseria documentaristului Errol Morris, Wormood, formulă speculativă pe care a mai folosit-o și în alte filme, combinația de ficțiune (și nu doar reconstituire), arhivă și interviuri ajunge la un rafinament pe care, din păcate, unii l-au găsit fie plicticos, fie găunos al unei povești neclare din miile de exemple ale istoriei serviciilor secrete și ale politicii americane.

Documentarul The Other Side of Everything regizat de Mila Turajlici chestionează o bucată din istoria recentă din fosta Iugoslavie uitîndu-se prin gaura cheii la povestea de familie a regizoarei.
Ficțiunile din 2017 (deh!) pe care le-am păstrat sînt Columbus, lungmetrajul de debut al sud-coreeanului Kogonada, autorul unora dintre cele mai bune eseuri video, pentru construcția poetică și matematică a unui film despre prietenie și absență în intimă legătură cu arhitectura; Lucky, film de debut al actorului John Carroll Lynch, pentru portretul tăios și înduioșător, deopotrivă, realizat de Harry Dean Stanton (ultimul său rol, de altfel) în căutarea spirituală de dinaintea sfîrșitului („Realism is a thing“); First Reformed de Paul Schrader, pentru agonia pe care o conține pe drumul între disperare și speranță; Phantom Thread de Paul Thomas Anderson, pentru suspansul și misterul unei povești de dragoste, dependență și dorință.

● Oana GHERA

Două dintre filmele care mi-au plăcut cel mai mult din 2018 vorbesc despre lumea noastră privind înapoi la episoade din trecut.

Primul, Zama, al argentinienei Lucrecia Martel, spune o poveste cu note kafkiene despre așteptarea zadarnică a unui înalt funcționar al imperiului colonial spaniol de a primi ordinul de transfer spre o nouă provincie. Meritul extraordinar al Lucreciei Martel este acela de a lua personajul romanului omonim al lui Antonio de Benedetto și de a-l pune în fața unei oglinzi mai largi decît cea în care se privește în roman. Cît să încapă în ea nu doar rangul, aspirațiile și tribulațiile lui Zama, cît și mulți dintre aceia asupra cărora i-a fost dat un drept de viață și de moarte: femei indigene și copiii lor ilegitimi, valeți de culoare pe jumătate îmbrăcați, cu peruci și redingote ridicole, servitoare care flutură frunze de palmier pentru a răcori nobili care transpiră abundent pe sub ținutele impuse de eticheta vechiului continent. O lume bizară, decăzută, în care nimeni și nimic nu pare la locul lui, în care Zama sfîrșește înghițit în inima întunericului.

Al doilea, Sunset, al maghiarului László Nemes, tratează același subiect al decăderii unui imperiu. De această dată, Imperiul Austro-Ungar în zorii Primului Război Mondial. Un film încărcat de un aer de mister întărit de cadrele lungi, deopotrivă fluide și bulversante ale lui Nemes, în care totul pare să fie la vedere și totodată ascuns privirii spectatorului. O tînără se întoarce la Budapesta pentru a lucra în fostul butic de modă al familiei sale, dispărute cu ani în urmă într-un incendiu violent, dar se găsește atrasă într un vîrtej de secrete de familie care o duc în mijlocul unui complot revoluționar. Un fel de mal du siècle pare să mocnească în tot, inclusiv în interiorul protagonistei, semn că această lume va fi fost sortită pieirii din propria ei vină perpetuată de la o generație la alta.

Și lista poate continua cu alte cîteva filme ca Phantom Thread al lui Paul Thomas Anderson sau Shoplifters al lui Hirokazu Kore-eda, ca Tranzit al lui Christian Petzold sau Îmi este indiferent dacă în istorie vom intra ca barbari al lui Radu Jude.

● Cristi MĂRCULESCU

Tragem linie, tragem linii, ce-o rămîne din 2018? O impresie deloc exaltată apropo de filme, cinema și o părere foarte proastă despre politizarea la extrem a resorturilor criticii de film. Un an în care s-au bucurat de atenție, laude și premii „subiecte importante“ servite prost sau mediocru de filme șubrede artistic. Acestea fiind zise, filmul lui 2018 este Mandy al lui Panos Cosmatos. O apocalipsă a sensului și-o apoteoză a lui Nicholas Cage. Un altar pentru gloriile iconice și corozive din gălețile cu blestemății șaptezeciste și optzeciste. Un faux pas și-un coup de cœur. Ar mai fi și altele: Ash Is Purest White, melodrama cu mică mafie made in China a lui Jia ­Zhangke. The Looming Storm, (anti-)thriller cu criminal în serie, o piesă de cinema surprinzător de umană și uimitor de monumentală de la regizorul Dong Yue. Metafora difuză despre misticism și miracole din All You Can Eat Buddha al canadianului Ian Lagarde. Cartea cu imagini a lui JLG, cumva Mnemosyne warburgian, cumva eseu despre cinema ca memorie. Comedia foarte neagră de moravuri a lui Lars von Trier, The House That Jack Built. Și comedia de dans, orgie și neoane Climax, care testează granița incertă dintre admirație și abuz într-un mod foarte specific lui Gaspar Noé. The Cured (David Freyne), horror-ul care reinventează morții-vii drept ex-zombie și relansează mizele politice ale filmelor cu zombie. Scythe Hitting Stone, dramă rusească cu toate cele care-o amplasează pe debutanta Anna Kruglova în trena regretatului Alexei Balabanov.

Din „Grădina Maicii Domnului“ sînt neperisabile trei item-uri. Cupa Regelui, jumătate scurtmetraj, jumătate act de piesă de teatru jucată în sală. Demonstrație foarte inspirată a regizoarei Lara Ionescu despre cum și mai ales cît diferă un text scris pentru teatru de un text scris pentru film și despre actoria de scenă și actoria din fața camerei. 36 de zile peste Atlantic, documentarul în VR al lui Milo Simulov, și Pentru România (Andrei Bărbat), lungmetraj dement și demențial cu daci călători în timp.

anchetă realizată de Ana Maria SANDU