Fantoma lui Jack

● Piraţii din Caraibe: Răzbunarea lui Salazar / Pirates of the Caribbean: Dead Men Tell No Tales (SUA, 2017) de Joachim Rønning, Espen Sandberg. 

Cum se explică faptul că cineva ar merge să vadă cu sufletul la gură Răzbunarea lui Salazar, al cincilea film din seria Piraţii din Caraibe, preluat de regizorii Joachim Rønning şi Espen Sandberg, după ce le-a văzut pe primele trei, regizate de Gore Verbinski, şi pe al patrulea, regizat de Rob Marshall, care nu anunţau, de la un film la altul, decît un produs şi mai comercial? Un motiv bun poate fi obsesia (netratată) pentru piraţi, o nostalgie pentru vechii piraţi (mai exact, pentru primul şi cel mai bun film al seriei, din 2003, Blestemul Perlei Negre) şi vechile schelete luminate de lună din filmele anterioare ale seriei sau pentru mai vechii piraţi ai filmelor de capă şi spadă (de tipul celor care îl au drept erou pe personajul interpretat de Errol Flynn). Noul film îl urmăreşte pe Jack Sparrow (Johnny Depp), care încearcă să-i scape fantomei lui Salazar (Javier Bardem), revenit special ca să îl bîntuie. Creat prin CGI, scuipînd salivă neagră, foarte asemănător modului în care o făcea Pinguinul din Batman se întoarce al lui Tim Burton (deşi Bardem demonstrase, de la Nu există ţară pentru bătrîni al fraţilor Coen, că nu are nevoie deloc de efecte speciale pentru a fi complet înfiorător), acesta vine, împreună cu echipajul navei cu care se scufundase, să întoarcă serviciul pe care i-l făcuse Jack: să îl trimită dincolo şi să îşi îndeplinească vechiul vis de a distruge toţi piraţii de pe mare ca răzbunare pentru moartea tatălui său.

Seria blockbuster-ului Piraţii din Caraibe, produsă de Disney, care se întinde pe ultimii 14 ani, se inspiră din filmele de capă şi spadă, dar e mult mai contaminată de fantezia eroică (mai nou, şi în 3D, cu multe efecte pompoase CGI şi destul de aproape de animaţie): există multe personaje mitologice (Davy Jones, Calypso, sirene) şi intrigi care fac referire la obiecte mitice (nave mitice, tridentul lui Poseidon) şi la situaţii excepţionale (cum ar fi găsirea unor comori). Ca film de capă şi spadă, Căpitanul Blood din 1935 (r. Michael Curtiz), care îl avea erou pe Peter Blood (Errol Flynn), era foarte departe de ea. Curtiz făcea un spectacol din scenele de acţiune, din cucerirea unui vas de dimensiune rezonabilă (şi nu neapărat prin scufundarea lui) pentru a-l jefui, din lupta corp la corp, cu o anumită fineţe şi demonstrînd o planificare a detaliilor mişcărilor. Filmul său se folosea de expresivitatea corporală a actorilor (statura ţanţoşă a lui Blood, în ciuda statutului său de sclav, îl definea ca erou) sau de comedia de limbaj în dialogurile, adesea acide, cu Arabella (Olivia de Havilland). Primul film din serie, din 2003, Blestemul Perlei Negre, păstra aceste lucruri – îşi baza acţiunea pe confruntări, adesea comice, dintre personaje filmate de la depărtare, pentru a sublinia aceste trăsături fizice (modul împiedicat al mersului lui Jack, continua sa pendulare de pe un picior pe altul, în căutarea echilibrului pierdut prin rom) şi păstra dialoguri scrise după acelaşi model pentru personajul Elizabeth Swann (Keira Knightley). Noul film, Răzbunarea lui Salazar, conţine şi el destule confruntări, dar face totul prea pompos şi prea repede: prea multe explozii, mări care se împart în două şi case care sînt tîrîte prin sate, totul într-un montaj alert, care nu îşi mai lasă spectatorul să petreacă timp cu personajele, care, de alfel, nu au evoluat de la seriile precedente (Jack e acelaşi Jack dintotdeauna).

Acesta, o creaţie pop a lui Depp după modelul starului Keith Richards de la Rolling Stones, contrastează cu Blood, ca antierou (Blood era un medic nobil, ajuns pirat doar întîmplător): e fără scrupule, agramat, pletos, duhneşte a rom şi urmăreşte nişte scopuri egoiste (singurele lucruri certe care îl interesează sînt orizontul şi romul) pentru care îl vinde, de pildă, în filmul din 2003, pe prietenul său, Will. Partea de nobleţe de caracter care să compenseze pletora de calităţi ale lui Sparrow vine în noul film, Răzbunarea lui Salazar, de la personajul lui Henry Turner (Brenton Thwaites), fiul lui Will Turner (Orlando Bloom), şi de la Carina Smyth (Kaya Scodelario), astronom şi orologier (motiv cu care filmul introduce glume sexiste), care sînt ghidaţi de un ideal legat de recuperarea unui tată. Personajele lor, mai puţin reuşite decît varianta lor din 2003, rămîn totuşi, alături de celelalte (Jack, Salazar, Barbossa), în limitele unei stereotipii. Dintre ele, răsturnările cele mai spectaculoase de situaţie şi transformarea cea mai tranşantă sînt suferite de hedonistul Barbossa (Geoffrey Rush). 

Ancuța Proca este critic de film.