Exilul interior

3 martie 2021   Film

● Nomadland / Ținutul nomazilor (SUA, 2020), de Chloé Zhao.

Nomadland are o poveste simplă, foarte asemănătoare cu a multor altora în marea recesiune care a urmat crizei economice globale de acum un deceniu. Fern (Frances McDormand) și-a pierdut totul, casa, slujba, soțul iubit (în urma unui cancer). Nu poate nici să se pensioneze anticipat întrucît ar face-o în condiții dezavantajose pentru ea. Străbate așadar America în rulota ei, împărțită între slujbe temporare și întruniri regulate cu alți dezmoșteniți ai sorții, cum le spunem empatic-ipocrit.

Comunitatea acestor oameni umili și fără resurse materiale, dar liberi este închegată în jurul lui Bob Wells, un trainer adept al stilului de viață minimalist și critic acerb al capitalismului feroce (ne văd ca pe un cal de povară, care se istovește pentru ei pînă la moarte, spune el). Nu este singurul personaj din viața reală din film, mai este Swankie, bătrîna bolnavă de cancer care visează să ajungă pe tărîmul rîndunelelor pentru a-și lua adio sau Linda May, femeia cu părul nins, încă frumoasă, care a vrut să se sinucidă pentru că nu-și mai găsea de lucru din cauza crizei.

Filmul tinerei regizoare americane de origine asiatică Chloé Zhao se construiește lent, dar armonios din registre diferite și complementare. Pe de o parte, îmbină o apetență de documentarist pentru detaliu, filtru realist, acuratețe a caracterelor și claritate stilistică. Pe de altă parte, mizează pe un simț vizual foarte intimist și pe exuberanța pentru spațiile largi, remarcată și la excelentul ei debut The Rider. Ambele sale filme au în comun atenția pentru omul simplu, modest, dar cu bun-simț, confruntat cu drame personale atroce, pe care demnitatea, perseverența și curajul au puterea de a-l reconstrui interior. De a-l regenera și a-l reclădi pentru a-l face să renască. La limita dintre documentar și ficțiune era și rafinatul și covîrșitorul The Rider, care spunea povestea lui Brady (Brady Jandreau), tînărul cowboy care își riscă viața din pasiune pentru cai. Este un film inspirat din istoria reală a dresorului de cai Brady Jandreau, care a suferit un accident teribil din cauza unui cal, avînd implantată în cap o plăcuță metalică.

La fel ca protagonistul din The Rider, Fern este ea însăși un manifest al nevoii de revenire la origini, de reînnodare a legăturii organice cu universul. Acea lume, care acum ne pare atît de străină în simplitatea ei frustă, conține însă acel adevăr ultim, acea miză a esenței (adevărul simplifică lucrurile, cum ar fi spus un alt rătăcitor, Saint-Exupéry). Este o sete atavică pentru eliberare și un infinit dor de curgere (ca în scena în care Fern plutește goală în albia unui rîu limpede de munte, ca însăși curgerea vieții).

Deși conectată permanent la realitate (nici nu ar fi avut cum, date fiind condițiile extreme de viață în care trăiește), protagonista, un pelerin perpetuu (căreia marea actriță Frances McDormand îi insuflă putere interioară, vitalitate, dar și un anumit mister), plonjează mereu în trecut. „Tot ceea ce este amintit trăiește”, spune ea, deși recunoaște că poate și-a petrecut prea mult timp din viață amintindu-și. Deși la un moment dat îl cunoaște pe Dave (David Strathairn), care ar putea să-i ofere o fericire calmă și domestică, lipsită firește de pasiunea tinereții, dar bazată pe un devotament real, Fern pare o veșnic rătăcitoare și probabil așa va rămîne („Sînt singur... sînt singur... sînt singur…“, răspundea ecoul imaginat de același Saint Exupéry). Nu este vorba însă doar de un trecut personal, ci și de un trecut arhetipal. Fern este pentru unul dintre personaje o pionieră a acelei Americi a întemeietorilor, o parte a tradiției. Ea păstrează încă acea fericire a copilului interior, se poate rătăci în voie prin vestigiile unui trecut apropiat. Este un nou templu care vorbește despre sacrul din om, ca în scena scurtă, dar migălos coregrafiată a plimbării ei prin labirintul Marelui Canion.

Căci pentru acești oameni exilați în propriile abisuri, pustiirea spațiului vital (sau acea contaminare nocivă a Pămîntului cu nefericita rasă umană), în care Konrad Lorenz identifica una dintre cauzele degenerării speciei umane, are ca revers regăsirea primară cu energiile cosmice. Din fericire, talentata Chloé Zhao reușește să evite capcanele unei bioetici sau filosofii New Age facile, ajutată și de autenticitatea protagonistei sale, de frumusețea necăutată a cadrelor sale ample și de realismul abordării sale. Realism care nu exclude, ca și în The Rider, o anumită complicitate cu stelele. Așa cum îi explică un astronom lui Fern, stelele aruncă plasmă și atomi în spațiu, care ajung uneori pe Pămînt. „Hrănesc solul și devin parte din noi. E suficient să îți întinzi mîna și să privești o stea. Deoarece sînt atomi din stele care înainte au aruncat eonii ajunși pe această planetă. Iar acum ei sînt în mîna ta.” O compensație, poate, pentru acea pierdere a capacității de contemplare care, pentru Konrad Lorenz, este echivalentă cu o altă tară a supercivilizatei umanități. 

Nomadland / Ținutul nomazilor va intra pe marile ecrane din țară din 16 aprilie.

Andreea Vlad este critic de film.

Mai multe