Eșuat pe mal

● Insula (România-Belgia-Franța, 2022), de Anca Damian.

Cu noul său film, cineasta Anca Damian virează înapoi înspre politic, cu rezultate însă la fel de amestecate ca în precedentul (și mult mai seninul) Călătoria fantastică a Maronei (2019). Pariul se apropie de ceea ce experimenta deja un film precum Crulic (2011), în continuare cel mai interesant titlu al acestei filmografii: anume, o tensionare a corzilor genului, însărcinate acum să poarte încărcătura agabaritică a filmului de anvergură socială, care nu face nici o concesie de dragul pretinsului public-țintă alcătuit din copii și tineri. Grație acelui film, descopeream și în România – un teritoriu neracordat la transformările occidentale ale formatului de animație și ca atare marcat de suficiente prejudecăți – flexibilitatea eficientă a genului, capabil să găzduiască nu doar un echivalent onorabil al cinema-ului de investigație live action, ci chiar o prelungire a acestuia, acolo unde imaginile „reale” lipsesc. Idee radicală a animației chemate să „facă lumină”, să suplinească din golurile memoriei, ba chiar și să îmbrace hainele activismului. Idee care încă domină filmografia Ancăi Damian, cu riscul de a încețoșa raporturile dintre etică și estetică, necesitate și freestyle, spectacol și prost-gust.

Figura tutelară a lui Robinson Crusoe, o parabolă mereu la îndemînă pentru a critica neoliberalismul, e transformată într-un vlăstar al generației X – o prăjină simpatică cu claie de păr și barbă gălbui –, unic locuitor al unei insule pe țărmul căreia eșuează chestii de tot felul: de la deșeuri poluante la migranți care trec marea în ambarcațiuni precare. Această expozițiune se dovedește a fi partea cea mai frumoasă a filmului, tocmai pentru că nu se simte ca un capitol de manual, cu plicticoasa plantare a unui decor, cu obligatoria dezvăluire ordonată a personajelor, cu sortarea mizelor de atins. Dimpotrivă, e momentul în care animația își poate da în petic fără griji, stîrnind o vîltoare de efecte care nimeresc dozajul ideal între cai verzi pe pereți și ascuțime a sensului. E, de altfel, și singurul moment de genul acesta al filmului, care alunecă ulterior într-un dezmăț al celor dintîi asupra celei din urmă: sosirea pe insulă a unui supraviețuitor dintr-un naufragiu va declanșa un val de perplexitate și de non-sens. Dacă pînă atunci filmul va fi dat seamă de o inteligență a speculației care face din scrierea lui Defoe o călăuză validă prin actualitatea problematică a Mediteranei, urmarea aduce mai curînd a capriciu și a impas. Nu e clar de ce Robinson îl lasă pe Vineri-refugiatul în grija gospodăriei sale, și nu e clar încotro pleacă el însuși. Filmul ne pierde în acest punct.

Insula e un buchet de mici intuiții care se chinuie din greu să se coaguleze în ceva rotund. Aceste intuiții ajung la noi fie pe calea narațiunii (Vineri este furat pe față de un mai-mare care se coboară dintr-un TAB militar, astfel ajungînd să conștientizeze pe propria piele dominația și să descopere acțiunea politică), fie pe calea formei (mici invenții, precum această sirenă ademenitor-homerică, al cărei trup e parte desen, parte animație 3D a unor găletușe de nisip aglutinate într-o coadă care se sfîrșește, pe post de înotătoare, cu o pungă în care înoată un peștișor auriu). Vedem aici reafirmată o credință nu doar în capacitatea animației de a stimula, prin metaforă și sens pieziș, o călătorie directă pînă în inima lucrurilor – de a le vedea, altfel spus, sub un alt unghi, care s-ar putea să fie mai profitabil decît perspectiva încetățenită: mai simplu spus, poate că un reportaj de televiziune o fi el, la prima vedere, mai informativ, dar experiența senzorială și empatică a filmului are toate șansele să miște mai mult în privitor. Dar e mai mult de atît – e, mai cu seamă, credința în posibilitatea animației de a revela, prin însăși eclectismul stilistic care o caracterizează, un soi de adevăr inaccesibil formelor realiste. Cînd Vineri trage pe el un strat de folie izotermă care îi luminează auriu corpul, ce vedem nu e doar o haină fancy născută din puterea de fantezie a desenului – ce vedem este memoria tuturor destinelor curmate în periplul lor către o viață mai bună.

Nu toate găselnițele filmului se ridică la înălțimea acestei asocieri. Majoritatea nu propun mai mult decît o serie de înflorituri gratuite, semn al unei creativități care se învîrte în gol, pe muzica prea repetitivă compusă de Ada Milea și violonistul Alexandru Bălănescu (care își împrumută vocea și personajelor, într-o romgleză înduioșător-stîngace). Impresia de frivolitate a ansamblului știrbește din noblețea proverbialelor bune intenții, aruncînd toată această experiență a infamiei denunțate de film într-o mare de irelevanță, fie ea și țipător colorată. Nu ajută nici senzația unei lipse de adîncimi a ansamblului: pentru ca metafora să funcționeze, ea trebuie să meargă mai adînc; pericolul acestei acțiuni aluzive e să nu depășească pragul unor generalități clișeizate. Altfel, cum se explică decizia estetică de a-i întruchipa pe toți migranții printr-o unică figură oarecare, într-un raport de complicitate cu privirile mediatice din avion, pentru care acești oameni reprezintă niște biete cifre, o masă compactă și indiferentă de alteritate? În cele din urmă, Insula rămîne o pulbere risipitoare de efort, aflată mai mereu cu un pas în spatele propriilor efecte de stil.

Insula rulează în cinematografe din 11 noiembrie.

Victor Morozov este critic de film.