Este omul un mare fazan pe lume?
● Dragoste 1. Cîine (România, 2018), de Florin Șerban.
La fel ca titlul său, Dragoste 1. Cîine, al treilea lungmetraj al regizorului Florin Șerban, este un film atipic din multe puncte de vedere. Realizat aparent în stil minimalist, cu lungi planuri-secvență, cu puține cuvinte și multe straturi de tăcere, cu elipse narative consistente, Dragoste 1. Cîine este însă, în profunzime, un film-alegorie. De un estetism spontan, deloc calofil și pe alocuri de o poezie frustă despre chipurile diferite ale iubirii, filmul se dezvoltă în propriul ritm ca un dialog arhetipal (de multe ori autist sau iluzoriu, în lipsa unor repere comune) între bărbat și femeie, un dialog funcțional mai ales la nivel visceral-atavic, la care se referă și titlul.
Într-o perioadă neprecizată (care bănuim că ar fi, după costume și decoruri, perioada interbelică), Simion, un pădurar de vîrstă medie, dur și foarte singuratic (Valeriu Andriuță, într-un rol extraordinar), dă pe munte peste o tînără femeie atrăgătoare de la oraș (Cosmina Stratan, și ea foarte bună), care a fost bătută și poate abuzată. O duce la cabana lui, unde începe să o îngrijească, în urma refuzului ei de a fi dusă la felcerul din satul de la poalele muntelui.
Un inadaptat social („lumea mă considera rău, eu ziceam că lumea e rea“), Simion s-a retras de mulți ani din oraș, la cabana izolată construită de bunicul său. Filozofia sa de viață este pe cît de simplă, pe atît de profundă: „Oamenii sînt proști și slobozi la gura, animalele sînt proaste și mute, numai Dumnezeu ce e deștept, de-aia s-a și ascuns“, un alt fel de a spune, asemenea unui mare scriitor al secolului 20, că „dacă Dumnezeu există, atunci El este deghizat“. Însă, dacă în Teorema lui Pier Paolo Pasolini, Dumnezeu este cel care destabilizează, în acest film femeia este cea care destabilizează, infuzînd firesc o simbioză între lumesc, irațional și transcendent în universul închis și rigid al pădurarului. Despre Irina nu știm mare lucru, nici de ce a vrut să urce pe munte, nici cine este, ce i s-a întîmplat și de ce nu fuge din cabana lui Simion, cînd are ocazia. Cert este însă este că prezența ei caldă, învăluitoare și misterioasă pulverizează universul foarte masculin, autoprotector și organizat după legile stricte ale muntelui al lui Simion și al cîinelui său, care nu are nume (pe primul, Zmeu, aflăm că i l-au mîncat lupii, acești sanitari ai lumii sălbatice, care răresc animalele bolnave sau pe moarte).
Ea însăși cu reflexe de sălbăticiune a pădurii, pe un fundal mitic (cîntă în singurătate vechi descîntece, ca lostrița lui Vasile Voiculescu, ielele lui Eliade sau poate ca o sirenă a adîncurilor pădurii), Irina este și un arhetip al feminității, așa cum, după simbolistica jungiană, Simion este un simbol primar al masculinității. Cînd amîndoi urcă pe muntele plin de pietriș, legați la propriu unul de altul și cu bărbatul în față, par doi Sisifi moderni declinați în masculin-feminin (și nu poți să nu te gîndești, involuntar, că adevărul profund al omului este acela de a fi înlănțuit, cum spunea Camus). Este un început de lume primordială, unde Adam și Eva caută un limbaj propriu prin care să se adapteze unul la celălalt, sau poate un miez al lucrurilor în care să se întîlnească cu adevărat, dincolo de limbajul ușor accesibil, dar și deseori confuzant al trupului.
Filmul lui Șerban este atipic și pentru că se îndepărtează destul de mult de rigoarea formală a Noului Val, recurgînd la libertăți stilistice surprinzătoare: camera directorului de imagine polonez Marcin Koszalka cuprinde larg, atent, aproape tandru, poienile și pădurile decorului în același timp protector și intimidant, proiecție în exterior a fricilor interioare ale eroilor. Însă camera își ia timp și să îmbrățișeze simbolic decorul (un stop-cadru îndrăzneț, pe la începutul filmului, care zăbovește destul de mult în mijlocul copacilor). Unghiurile de filmare sînt nu de puține ori fluide și imprevizibile (ca în scena de pe munte, unde actul erotic dintre cei doi este filmat de la distanțe variabile, ca martor discret, dar și demiurgic). Muzica (Pauchi Sasaki), de asemenea, aduce accente dramatice rare, dar precise. Pentru că există inadvertențe de scenariu (scris tot de regizor), finalul surprinzător nu pare temeinic pregătit din punct de vedere dramaturgic, de aceea survine oarecum bruscat, deși funcțional în ansamblu.
După ce a tatonat alte tipuri de iubire improbabilă în Eu cînd vreau să fluier fluier (debutul său premiat la Berlin și un mare succes de box-office) și Box (un studiu al iubirii iraționale dintre un foarte tînăr boxer de origine romă și o femeie matură, din clasa medie, cu familie și copii), cu acest al treilea film regizorul și-a cristalizat o manieră tot mai sigură, cu o cadență abstract-metafizică provocatoare pentru un public destul de restrîns, deși nu neapărat elitist. Un public dispus să aloce o atenție specială, un efort atît intelectual, cît și emoțional pentru a rezona cu filmul, dar probabil că autorul și-a asumat această zonă de nișă.
Fără îndoială unul dintre cele mai bune filme autohtone ale anului care se încheie, dacă nu cel mai bun (în orice caz, cel mai original și asumat), Dragoste 1. Cîine îl confirmă pe Florin Șerban ca pe un cineast important și (ceea ce nu-i puțin lucru) cu o semnătură personală, care se detașează, alături de alți cîțiva, destul de puțini, din păcate, de grupul destul de consistent al regizorilor români de pluton.