Eroism proletar

11 iunie 2014   Film

● Walesa / Walesa. Czlowiek z nadziei (Polonia, 2013), de Andrzej Wajda.  

După cum sugerează şi subtitlul său polonez, care s-ar traduce prin Omul speranţei, noul film al lui Andrzej Wajda, Walesa, se cere luat nu doar de unul singur, ca portret al unei personalităţi istorice, ci şi ca volet final al unui triptic de figuri eroice ale clasei muncitoare poloneze, început de Wajda în 1977, cu Omul de marmură, şi continuat în 1981, cu Omul de fier. În filmul din ’77, un zidar stahanovist din anii ’50, personaj fictiv în mai mult de un singur sens, devenea, după 20 de ani, subiectul unei investigaţii documentare întreprinse (asupra stalinismului, în ultimă instanţă) de o studentă la Regie. Tot despre o anchetă jurnalistică relatează şi filmul din ’81, dar despre una comandată de ştabii de la Partidul Muncitoresc Unit Polonez, în scopul de a-l compromite pe tînărul iniţiator al grevei izbucnite pe şantierele navale Lenin, din Gdansk, în august ’79. (Intrat în filmări în ianuarie ’81, la numai cîteva luni după înfiinţarea sindicatului „Solidaritatea“, Omul de fier a fost terminat la timp pentru Festivalul de la Cannes din acel an: o cronică istorică ficţionalizată, dar nu mai puţin în priză directă, menită să fie totodată o intervenţie într-o partidă istorică nici pe departe jucată – căci, la cîteva luni după festival, „Solidaritatea“ avea să fie scoasă în afara legii, iar în Polonia avea să fie proclamată legea marţială –, filmul a primit Palme d’Or-ul.) Personaj fictiv, ca şi zidarul stahanovist din Omul de marmură, tînărul lider de grevă din Omul de fier se dovedeşte a fi chiar fiul zidarului, despre care aflăm cu această ocazie că murise în grevele izbucnite – şi înăbuşite sîngeros – tot la Gdansk, cu un deceniu înainte. Combinînd reconstituiri dramatice cu filmări de arhivă (dintre care unele nedifuzate pînă la acea dată), Omul de fier merge înapoi în trecut încă şi mai departe de ’70 – pînă la protestele studenţeşti din ’68. Iar în prezentul filmului – prezentul istoriei care se scria chiar în timp ce Wajda îi făcea cronica –, regizorul amestecă personaje de ficţiune cu personalităţi reale; însuşi Walesa, liderul „Solidarităţii“, vorbeşte la nunta fiului de zidar stahanovist cu studenta care făcuse documentarul despre tatăl acestuia.  

Odată reamintite toate acestea, un portret cinematografic al lui Walesa însuşi (tot în perioada „Solidarităţii“) pare completarea lor firească în cadrul operei lui Wajda. Dispozitivul narativ al investigaţiei jurnalistice e folosit şi aici, deşi redus la o ramă bătrînicioasă, cu Oriana Fallaci (Maria Rosaria Omaggio) venită să-l intervieveze pe Walesa (perfect imitat de Robert Wieckiewicz), în 1981, şi conversaţia lor tot precipitînd flashback-uri (care încep, iarăşi, din 1970). La fel de clasic (deşi intensificat prin filmări din mînă) este şi decupajul regizoral al lui Wajda, însă nu mai old school decît părea la vremea Omului de marmură şi a Omului de fier (un bard naţional e cam obligat să fie un tradiţionalist în cele ce ţin de formele artei sale, deşi Wajda a avut o perioadă modernistă, la sfîrşitul anilor ’60, cu filme ca Pădurea de mesteceni), iar mixul de secvenţe puse în scenă cu secvenţe de arhivă (adesea pe muzici rock) rămîne prestidigitativ. De fapt, ce e admirabil la acest film (făcut de un regizor aproape nonagenar), dincolo de cît de old school îi sînt tehnicile, este că, evitînd retorica evlavioasă şi inevitabil imprecisă a hagiografiei, simulează acceptabil caracterul urgent, de cronică la cald, cu care, în 1981, Omul de fier era binecuvîntat în mod automat. Vivacitatea regiei lui Wajda, bine simulata ei alerteţe reportericească în ceea ce priveşte încărcătura de detalii mundane a momentelor solemnizate ulterior drept „istorice“, se leagă cu viziunea asupra liderului sindical ca un om eminamente practic – fie că, în arest fiind, caută pe cineva pe care să testeze ceea ce i s-a dat de mîncare, fie că instrumentează o slujbă religioasă în scopul de a-i aduce înapoi pe greviştii care se dispersaseră. Într-un film care, fără a lăsa nemenţionată influenţa inspiraţională a recent alesului Papă polonez, elogiază mai curînd un tip de virtute ţărănesco-proletară cu picioarele pe pămînt, catolicismul tradiţionalist al lui Walesa (care la vremea evenimentelor avea şase copii) e prezentat ca unul cîtuşi de puţin curios în legătură cu ce anume spune Papa – Walesa se declară de acord din oficiu cu orice o spune. Faptul că în alte chestiuni e capabil de curiozitate sănătoasă ţine de una dintre contradicţiile incorporate în acest portret al lui; şi nu e singura – de pildă, cu jurnalista italiană ba e în stare să evoce posibilitatea propriei morţi fără a face deloc pe martirul, ba devine fudul. Măsura în care popularitatea i se urcă la cap rămîne nedeterminată, dar există scene (bazate pe relatările doamnei Walesa) cu el primind audienţe de dimineaţa pînă seara, sub un tablou cu el însuşi, în micul apartament de bloc pe care-l împarte cu cei şase copii şi cu mama lor, iar aceasta din urmă (Agnieszka Grochowska, într-o partitură mai asertivă decît se anunţă iniţial) trebuind să facă pe chelneriţa pentru toată lumea. Filmul nu intră deloc în subiectul controversatului său mandat prezidenţial, face pîş-pîş în jurul altor aspecte (cum ar fi vehemenţa atitudinii sale antiavort) şi se îngrijeşte, cu explicabilă crispare, de exonerarea lui în afacerea unui angajament de colaborare cu Securitatea, semnat în 1970, dar îl prezintă ca nefiind nici pe departe infailibil sau inspirat de divinitate – ci, cel puţin într-o ocazie importantă, de camarazi cu o viziune mai bună decît a lui. E un portret dinamic şi, în plus, simpatic.   

Mai multe