Economie politică pop
● Brokerii apocalipsei / The Big Short (SUA, 2015), de Adam McKay.
Miza filmului The Big Short, o comedie neagră incitantă, adaptare a cărţii non-ficţionale cu acelaşi titlu semnate de Michael Lewis, e, pe de o parte, popularizarea şi problematizarea prin mijloace extrem de atractive pentru spectator (genuri cinematografice şi stiluri diferite, de la videoclipuri şi reclame la documentar) a unor informaţii economico-politice referitoare la procesul căderii pieţei imobiliare americane şi la criza globală care i-a urmat, precum şi corelarea acestor informaţii la problemele contextului prezent. Pe de altă parte, prin autoreflexivitatea sa formală şi politică, filmul pune în discuţie însăşi ideea de convenţie – de la cea a limbajului documentarului de care se foloseşte, la convenţiile sistemului financiar – şi felul în care aceste convenţii sînt în general acceptate fără a fi în vreun fel investigate.
Adam McKay se foloseşte de o intrigă de tip heist movie (care prezintă în forma sa clasică jafuri de bănci) cu ajutorul căreia, în mod ironic, ne introduce în dezastrul economic printr-un proiect de îmbogăţire: personajele care jefuiesc bănci sînt înlocuite aici de cîţiva bancheri care descoperă existenţa unei bule în piaţa imobiliară şi, înţelegînd prăbuşirea ei iminentă, hotărăsc să profite, pariind împotriva sistemului financiar din care fac parte şi îmbogăţindu-se (spre deosebire de personajele unui heist movie, în mod legal). Cei care reuşesc să vadă ceea ce la momentul respectiv nu era clar pentru nimeni sînt nişte personaje neconvenţionale, prezentate ca fiind mereu în opoziţie faţă de tendinţele din jurul lor. Dr. Michael Burry (un neurochirurg în viaţa reală, preocupat de finanţe şi interpretat de Christian Bale) e cel care reuşeşte să descopere, în urma unei cercetări statistice, existenţa unei probleme, pe cînd Mark Baum (Steve Carell), o persoană care, după cum aflăm pe parcurs, şi-a pierdut încrederea în orice sistem, e cel care, ajutat de echipa sa, realizează o investigaţie aproape detectivistică pe teren, adunînd mărturii ale angajaţilor băncilor şi ale clienţilor, cercetînd un oraş în care descoperă o bulă imobiliară şi discutînd direct cu cei împotriva cărora pariază. Al treilea fir narativ e format din doi afacerişti care încearcă să se îmbogăţească şi pe care un trader de pe Wall Street care nu mai activează (Brad Pitt), preocupat acum de alte lucruri mai utile, precum grădinăritul, îi ajută să reuşească. Personajele nu sînt întîmplător antieroi şi, în ciuda structurii lor de antagonişti ai marilor bănci (şi, de asemenea, în ciuda dilemelor morale ale lui Baum), ar putea fi interpretate ca reprezentînd acea parte a lumii financiare care se aştepta la dezastrul economic, dar nu a acţionat decît în scopul propriei îmbogăţiri.
Cele trei fire narative sînt legate, dincolo de scopul declarat, de un personaj narator, care ne aminteşte din cînd în cînd de lipsa de moralitate a întregului proces şi de artificialitatea naraţiunii propriu-zise. Spărgînd „cel de-al patrulea perete“ (adresîndu-ni-se direct), acesta corectează evenimentele narative prezentate, adăugînd informaţii sau contrazicîndu-le pe cele existente, făcînd astfel naraţiunea (care nu fusese lipsită de efecte de real, precum mişcările tremurate ale camerei, specifice documentarului, sau efectele de stop-cadru folosite de emisiunile de ştiri) necreditabilă. Evenimentele narative prezentate, ni se sugerează, nu sînt reale, sînt puse în slujba explicării unui proces. Explicaţile suplimentare vor fi livrate şi de interludii în care personaje celebre, precum Selena Gomez, Anthony Bourdain şi Margot Robbie, explică concepte financiare compexe la o ruletă, în mijlocul unei bucătării sau într-o cadă de baie cu spumă. Aceste interludii facilitează transmiterea informaţiilor, dar sînt şi o atenţionare asupra convenţiei folosite de documentar, de apel la autorităţi: mărturiile „experţilor“ pot fi la rîndul lor greşite. Astfel de atenţionări asupra propriilor convenţii sînt frecvente: desenele şi definiţiile serioase sînt puse alături de desenul unui testicul şi de citate fără sursă. Dar cea mai puternică demascare a unei convenţii rămîne reuşita transformării unor concepte din limbajul economic în limbajul pe deplin accesibil al unei comedii cu elemente pop.
Deşi victimele crizei financiare nu apar ca personaje în film, ele sînt prezente prin fotografiile intercalate în intriga ficţională: de pildă, prin suprapunerea imaginilor cu cifre din statisticile lui Burry cu imaginile oamenilor şi caselor cumpărate sau cu corturile celor care au rămas fără ele. Pe lîngă bilanţul pe care îl face în final Ben, care atrage atenţia asupra faptului că ceea ce stă sub convenţia unui eveniment financiar e, de fapt, o crimă, McKay atenţionează asupra faptului că lucrurile nu au avut, în final, o rezolvare, vinovaţii nu au fost pedepsiţi, iar practicile de ieri au fost reluate, sub un alt nume, astăzi.
Ancuța Proca este critic de film.