Economie libidinală

15 ianuarie 2014   Film

● Lupul de pe Wall Street / The Wolf of Wall Street (SUA, 2013), de Martin Scorsese.

Protagonistul noului film al lui Scorsese, Lupul de pe Wall Street, nu e unul dintre jucătorii care au provocat crahul din 2008; pe lîngă ei, acest Jordan Belfort e un mărunţel şi un marginal, un golan de periferie, insuficient de puternic ca să scape de închisoare. De asemenea, ravagiile produse de el datează din anii ’90; în 2008, el ieşise deja de doi ani din închisoare şi îşi scria cel de-al doilea volum de memorii. Adaptat după cel dintîi (lăudăros) volum, filmul e focalizat nu atît pe „tehnicalităţile“ escrocheriilor lui Belfort, cît pe stilul lui de viaţă. E un fel de Scorsese Satyricon – o paradă nonstop (trei ore) de fabuloase sibaritisme: bacanale de firmă în care pitici de circ sînt folosiţi ca proiectile pentru tras la ţintă, iar o amploaiată se lasă rasă în cap, pe bani; sultanice voiajuri la Las Vegas, cu suite de cîte 50 de prostituate; jackass-erii pastilate, în cursul cărora desfrînatul e redus la paralizie băloasă (Scorsese intrînd ca un cuceritor pe teritoriul acestui tip de slapstick, de comedie a regresiei, şi – împreună cu actorii Leonardo DiCaprio şi Jonah Hill – producînd 15 minute la înălţimea lisergicomicăriilor din Fear and Loathing in Las Vegas al lui Gilliam). Bref, Belfort (DiCaprio) rămîne fidel lecţiei primite, în anii ’80, de la iniţiatorul său în arcanele brokerajului (Matthew McConaughey), potrivit căruia meseria asta nu se poate face fără cocaină, prostituate şi două şedinţe de masturbare pe zi – bifate preferabil cu mintea tot la bani. Oferită în mijlocul unui restaurant, lecţia se încheie cu o incantaţie pseudotribală în care Belfort i se alătură mentorului său, bătîndu-se cu pumnul în piept, în văzul lumii. Atît incantaţia, cît şi onanismul public cu gîndul la bani se regăsesc printre ritualurile tribului adunat mai tîrziu în jurul lui Belfort: o corsărească, hipertestosteronizată band of brothers (cu nişte sisters presărate printre ei), care, la apogeul prosperităţii sale, ajunge să se simtă ca un stat-în-stat, scandînd „fuck you, USA“.

Nu că lăcomia acestor prădători ar fi chiar o trăsătură antiamericană. În receptarea filmului – din care n-au lipsit puseurile de moralină –, unul dintre reproşuri a fost acela că Scorsese ignoră victimele escrocheriilor lui Belfort, refuzîndu-le dreptul la reprezentare, într-un spectacol-reconstituire care nu li se adresează privitorilor în calitatea lor de fiinţe morale, atît cît se adresează instinctelor lor joase. Dar discipolii-wannabe care-l asediază pe Belfort după recalificarea lui (postînchisoare) ca vorbitor motivaţional sînt care mai de care mai reprezentativi pentru tipologia de victimă. Şi ce-i aduce pe aceşti mieluşei la cursurile lupului? Dorinţa de a intra şi ei în rîndurile prădătorilor – cu care împart aceleaşi pofte, fără însă a şi le putea satisface; prădătorii sînt cei care şi le satisfac pe spinările lor.

Orînduirea o fi pedepsind ea, din cînd în cînd, cîte un prădător ca Belfort (nu că acesta ar fi stat mult la închisoare), dar tot ea încurajează poftele respective. Invocînd într-un interviu Opera de trei parale, Scorsese şi-a motivat elocvent ambiţia de a-i implica libidinal-fantasmatic pe spectatorii filmului în nesfîrşitul festival al antivirtuţii – al autoindulgenţei orgiastice – care este viaţa lui Belfort, în loc de a încerca să le inducă o senzaţie factice de superioritate, de imunitate la vino-ncoacele unei vieţi trăite cu atît de puţină autocenzură. La fel ca în Goodfellas şi în Casino, al căror repertoriu (mai mult sau mai puţin) comun de procedee stilistice este (în mare parte) refolosit aici, reprezentarea acestui mod de viaţă este una „impresionistă“, gîfîitor (dacă nu grohăitor) participativă – de unde şi temerile unor critici pentru igiena morală a Multiplexurilor. Dar e nedrept să i se reproşeze lui Scorsese că nu-i lasă spectatorului destulă distanţă faţă de personaje, pentru o raportare critică la ele. Ce face Scorsese aici, ca şi în Goodfellas sau în Casino, e, de fapt, să alterneze rapid tehnici inductoare de participare spectatorială excitată, cu tehnici distanţatoare. Iar şi iar, Belfort părăseşte temporar convenţia dramatic-reprezentaţională, în favoarea celei brechtian-prezentaţionale – ba spărgînd „al patrulea perete“ şi începînd să-şi povestească viaţa chiar din mijlocul tumultului ei, ba comentînd în voice-over filmul acesteia, ca dintr-un studio personal de postproducţie. În această viguros-porcină şi monstruos-tumescentă comedie a desfrînărilor favorizate de capitalism (prima comedie a lui Scorsese de la After Hours încoace), dimensiunea fabulos-sardanapalică a autoindulgenţelor lui Belfort & Co. apare inextricabil legată de o moronică întunericime neuronală, a cărei faţă mai puţin comică o constituie turpitudinea ce izbucneşte, de pildă, în scena celei de-a doua mari certuri dintre protagonist şi soţia-trofeu. Turpitudinea vandalică, aparenţa ocazional alarmantă de creiere netezite pînă la ultima circumvoluţiune, dar şi libertatea de zbenguială a sinelui (ce-i drept, masculin în majoritatea covîrşitoare a cazurilor) descătuşat de supraeu – toate elementele astea sînt simultan prezente şi ies simultan în faţă pe fresca lui Scorsese, care nu-l ocultează şi nu-l face mic pe nici unul. Periculoasă din perspectiva unora, e o frescă foarte plină şi foarte stîrnitoare, o operă de artă populară care agită şi zgîndăre.     

Mai multe