"E timpul să ne gîndim şi la public" -interviu cu regizorul Tudor GIURGIU
- interviu cu regizorul Tudor GIURGIU -
S-a vorbit mult în ultimii doi ani despre debutul în lungmetraj al lui Silviu Purcărete. Aţi fost producător al filmului Undeva la Palilula, care se va lansa în curînd. A fost greu, a ieşit cum v-aţi dorit?
Silviu Purcărete ştie cel mai bine dacă i-a ieşit cum şi-a dorit; la un moment dat îmi spunea, glumind despre lungimea filmului, că e „un foarte scurt film lung“. Pot doar să spun că filmul e foarte diferit de primul scenariu pe care l-am citit în 2004 iar constrîngerile financiare şi faptul că Silviu nu a găsit decorul real care s-ar fi putut transforma în Palilula anilor ’60 au determinat asumarea unui pariu creativ şi artistic foarte ambiţios: reconstruirea Palilulei într-o hală părăsită de la marginea Capitalei. Esenţială a fost dorinţa întregii echipe de a dovedi că putem duce la bun sfîrşit acest film aparte, care sînt convins că va rămîne unic în istoria recentă a filmului românesc. A fost extraordinar să vezi la lucru profesionişti din generaţii diferite, oameni care veneau deopotrivă din teatru şi film şi care redescopereau împreună bucuria de a inventa soluţii dintre cele mai trăsnite la provocările propuse de Silviu. A lucra laolaltă cu personalităţi precum Heti Sturmer, Dragoş Buhagiar, Vasile Şirli sau Lia Manţoc, a-i vedea la lucru pe Aron Dimeny (un mare actor al Teatrului Maghiar din Cluj), Răzvan Vasilescu, George Mihăiţă, Constantin Chiriac sau Ofelia Popii e un privilegiu care nu ţi se întîmplă oricînd. Mă bucur de asemenea că am fost cel care i l-a propus lui Silviu pe operatorul Adrian Silişteanu, deja un prieten drag, care a făcut o imagine excelentă.
Personal, sînt extrem de onorat că am avut ocazia să îl cunosc şi să colaborez cu Silviu. Sînt un idealist care încă mai crede în şansa unor întîlniri providenţiale iar ele se cheamă, pentru mine, Mircea Veroiu, Lucian Pintilie, Fanny Ardant şi Purcărete. Undeva la Palilula e o bucurie de film, pentru cei care vor şi încă mai pot să guste viaţa, pentru cei care erau tineri în anii ’60-’70, pentru cei care mai cred că filmul e spectacol. E deja selecţionat în competiţia unui important festival, aşa că în curînd Palilula va ieşi în lume.
Mulţi au spus că e atît de ambiţios proiectul lui Purcărete încît nu se va sfîrşi niciodată. De ce resurse a fost vorba şi ce ne-aţi putea spune despre film?
Fiecare film are povestea şi destinul lui, iar Palilula a avut un traseu sinuos datorită complexităţii proiectului. Banii s-au adunat greu, scenariul iniţial era mult prea stufos iar Silviu a fost nevoit să reducă din episoadele care făceau deliciul lecturii. Ţin minte şi acum că în 2005 distribuţia începea cu Ştefan Iordache… Din 2004 am avut un coproducător german care era fascinat de proiect, dar apoi s-a retras, fondurile de finanţare germane căutau proiecte mult mai comerciale, aşa că a trebuit să o luăm de la capăt din nou. Prin iarna lui 2009 am spus că, dacă nu o să ne apucăm de film, nu o să-l mai facem niciodată. Am riscat enorm, bani nu erau, de-abia prin vară am reuşit să strîngem minimum necesar care să ne permită să începem construcţia decorului şi contractarea actorilor. Aventura a continuat, din 35-40 de zile de filmare am ajuns să filmăm 58, banii s-au terminat din nou în decembrie 2009 înainte de Crăciun, iar condiţiile de filmare au fost crîncene, filmam noapte de noapte la minus 20 de grade. Echipa de filmare a avut peste 150 de oameni, am avut la cadru în total peste 900 de figuranţi, mai mult de 100 de broaşte vii care vieţuiau alături de noi într-un spaţiu special amenajat (iar Silviu ne implora să avem grijă de ele să nu moară) iar toată postproducţia filmului a durat mai mult de un an, trei echipe de specialişti în efecte vizuale lucrînd în paralel. Acum toate astea mi se par departe, rămîne imensa bucurie de a fi dus Palilula la capăt, de a nu fi intrat în faliment şi de a le mulţumi tuturor celor care au acceptat să fie alături de noi pentru a duce la bun sfîrşit acest pariu nebun, soţiei mele Oana, în primul rînd, fără de care tot angrenajul complicat al producţiei filmului nu s-ar fi putut urni, şi Ozanei Oancea, care a păstorit acest proiect pe vremea cînd era doar o iluzie.
Aţi terminat, de asemenea, cel de-al doilea lungmetraj pe care-l semnaţi, Despre oameni şi melci. Cînd îl veţi lansa şi în ce zonă vă duceţi cu acest film?
Vom face o premieră la Cluj la TIFF şi aşteptăm între timp răspunsurile festivalurilor internaţionale unde l-am propus spre selecţie. Acum lucrez la sunet şi încă sînt foarte aproape de film, nu mă pot detaşa să fac aprecieri de vreun fel. M-au bucurat însă reacţiile unor prieteni şi necunoscuţi care au văzut filmul în vizionări private. Unora le-a plăcut că nu e doar o comedie facilă, alţii au fost emoţionaţi de poveste, pentru cîţiva filmul e o fabulă despre începuturile capitalismului românesc, iar pentru alţii e un film foarte cool despre anii ’90. Mai toţi au fost însă plăcut surprinşi de Monica Bîrlădeanu, care cred că va fi revelaţia filmului, despre Dorel Vişan au spus că e într-o formă de zile mari iar Andi Vasluianu se pare că e mai bun ca niciodată. Singurul lucru care mă preocupă e să termin filmul aşa cum mi-l doresc şi de-abia aştept întîlnirea cu publicul larg, pe 21 septembrie.
Sînteţi şi directorul celui mai important festival de film românesc. Anul acesta TIFF-ul împlineşte 11 ani. De la an la an a devenit mai mare şi s-a extins de la Cluj şi în alte oraşe din Transilvania. Ce se va întîmpla la această ediţie?
Mihai Chirilov a pregătit deja un meniu de filme de zile mari, iar echipa festivalului pune cap la cap evenimente speciale, surprize, proiecte noi. Mă bucur să putem organiza o proiecţie specială cu Nunta de piatră, film-cult ale cinema-ului românesc şi foarte drag mie, în prezenţa tuturor celor care au lucrat la acest film şi care vor veni din colţuri felurite ale lumii pentru a sărbători cei 40 de ani de la premieră. Ne preocupă mai mult ca niciodată platforma educaţională a Festivalului, în cadrul căreia vom iniţia un proiect nou, Transilvania Talent Lab, alături de EducaTIFF şi Let’s Go Digital. Vom inaugura TIFF Center, un spaţiu nou, deschis tot timpul anului, unde vom organiza o minişcoală de film, ateliere foto, de actorie de film, workshop-uri.
Cum se vede din interior filmul românesc, după un deceniu de glorie internaţională, mai ales? Se poate vorbi de o industrie?
Se vede neclar şi în tonuri gri. Lipseşte cu desăvîrşire o strategie şi viziune de perspectivă, banii pentru filme s-au înjumătăţit aproape, faţă de anul 2007, debutanţilor nu li se oferă nici o şansă, cineaştii odată „tineri“ s-au blazat, am pierdut cu toţii mult timp în încercări sterile de a schimba apa din acvariu. România rămîne un teritoriu aparte şi ciudat, unde statul alocă zero lei pentru filme, pentru modernizarea sălilor sau media literacy, unde nu există nici un fond regional de film sau vreo facilitate fiscală pentru cei care cheltuie bani mulţi în film. Nu există nici o industrie, există doar cîţiva oameni (puţini) care vor să construiască şi să lase ceva în urma lor. În rest, mulţi băgători de seamă, analişti care cred că filmul comercial nu merită să stea în aceeaşi încăpere cu filmul de autor (vezi recentele Premii Gopo) şi mulţi indivizi netalentaţi. În 2007 criticul englez Nick Roddick scria despre cinema-ul românesc: „a national cinema without a national audience is living on borrowed time“ („cinematografie naţională care nu are un public propriu trăieşte vremuri de împrumut“). Cred că ne-a cam venit scadenţa şi, după multele premii şi succese, e timpul să ne gîndim şi la public.
a consemnat Ana Maria SANDU