"E fantastic cînd simţi că ochiul regizorului funcţionează" - interviu cu Şerban PAVLU

A cîştigat, anul acesta, premiul Gopo pentru Cel mai bun actor într-un rol principal, – personajul din Toată lumea din familia noastră al lui Radu Jude. Peste cîteva zile, mediumetrajul semnat de acelaşi regizor, O umbră de nor, din a cărui distribuţie face parte, va participa la Cannes, în secţiunea Quinzaine des Réalisateurs. E bonom şi charismatic, iar în rolurile pe care le interpretează, are întotdeauna un aer ataşant şi ceva care te face să mergi cu el pînă la capăt. Chiar şi cînd lucrurile o iau cu totul razna, aşa cum i se întîmplă protagonistului Marius, divorţat, care vrea să-şi ia fetiţa de la fosta soţie şi să plece împreună cîteva zile în vacanţă…


Cu Radu Jude aveţi deja o istorie lungă. Aţi jucat în multe dintre filmele lui scurte şi lungi. V-am văzut în Cea mai fericită fată din lume, în Alexandra, mediumetrajul care a pregătit oarecum Toată lumea din familia noastră. Cu O umbră de nor mergeţi anul acesta la Cannes. E important pentru un actor să-şi găsească regizorul potrivit?

Nu mi s-a mai întîmplat cu alt regizor să am acelaşi gen de experienţă. Cu Radu Jude am ajuns imediat la un tip de relaţie de multe ori exterior profesiei. Îmi place cum gîndeşte, cum vede povestea cu cinema-ul. Nu simt o presiune îngrozitoare cînd îmi propune să fac un rol, fie că e mai mare, fie că e mai mic. Îmi dă un sentiment benefic, care mă pune într-o stare de lucru bună. Asta cred că e grozav în cazul meu. Alţii, poate, se simt mai motivaţi dacă vine un regizor şi le spune „Dom’ne, nu ştiu ce să fac, sînt zece oameni pe care aş vrea să-i iau“ şi apoi „Aţi rămas patru, doi, şi tot aşa.“ Asta pune o presiune mare, pe care nu poţi s-o eviţi, iar în meseria asta, n-ai nici cum să stai şi să aştepţi să-ţi pice rolurile din cer.

La Alexandra am dat probe. Dar la Toată lumea din familia noastră, Radu mi-a zis că rolul l-a scris cu mine în minte, ceea ce, evident, m-a bucurat.

Personajul Marius, acest tată care înnebuneşte de dragoste şi de furie, e unul extrem de credibil şi de empatic. Vi s-a părut că vă vine ca o mănuşă, de la început, sau l-aţi descoperit pas cu pas?

Ceea ce a fost pentru mine interesant e că în filmul ăsta – şi în cazul personajului meu – există nişte probleme de viaţă pe care, probabil, în momentul în care le întîlneşti şi le trăieşti, îţi deschid o uşă spre rol. Eu nu mă confruntasem deloc cu aceste experienţe de viaţă. Nu aveam pe vremea aia nici copil. Dar mi-am dat seama că le puteam născoci. Plăcerea a fost, aşadar, să-mi imaginez tot felul de lucruri legate de acest personaj şi de felul în care el reacţionează, şi să-l înţeleg. A fost un mare dar pe care l-am primit, pentru că aveam senzaţia că e prima dată cînd puteam face orice fel de rol. Nu degeaba se spune că nu trebuie să omori pe cineva ca să joci un criminal.

Contează relaţia pe care o stabileşti cu regizorul?

Contează enorm această relaţie, în timp ce lucrezi. Există un schimb. Probabil că sînt şi actori antrenaţi, care-şi pot construi rolurile acasă şi nu mai au nevoie de asta, dar eu cred că există o mare plăcere în această comunicare cu regizorul, şi ce se naşte din această poveste. E fantastic cînd simţi că ochiul regizorului funcţionează. Cînd ştiu că cineva va veni şi mă va trage de mînecă în momentul în care derapez sau fac o prostie. Fără prea multe vorbe şi explicaţii. Şi-mi spune „vezi că e prea mult aici, linişteşte-te, vezi că sună ca naiba“ etc. E grozav cînd poţi să ajungi la genul ăsta de comunicare şi de încredere.

Pe de altă parte, sînt şi nişte lucruri pe care le face actorul. De exmplu, în Toată lumea… e vorba despre o poveste aparent comună, dar, de fapt, nu atît de comun scrisă şi regizată. Aşa că mi-am dorit să fug de anumite clişee şi locuri comune. Iar ele există, mai ales în actoria de film, pentru că lucrurile se întîmplă un pic mai repede şi atunci te duci oarecum într-un loc sigur, în care ştii ce i se întîmplă personajului, şi-ţi spui: „Acum sînt trist, acum sînt vesel“ etc. Marchezi repede jaloanele astea şi apoi nu ţi se poate reproşa nimic. Dar, uneori, chiar dacă tu nu vrei să te plasezi înte jaloanele astea convenţionale, se întîmplă să vină regizorul şi să-ţi spună că nu e cazul să încerci nu ştiu ce rafinament al tristeţii. Atunci e trist.

O umbră de nor – mediumetrajul cu care Radu Jude a fost selecţionat la Cannes anul acesta şi pe care o să-l vedem la TIFF la Romanian Days – e un film plin de tensiune, o tragicomedie savuroasă. Aş mai spune despre el că e dens şi foarte bine decupat şi că unul dintre actori este cu totul neaşteptat. Ce ne puteţi spune despre acest film?

Aici eram deja relaxaţi şi eu, şi Mihaela Sîrbu, cu care jucasem în Toată lumea... Întîlnirea cu Alexandru Dabija – în această distribuţie – care a trecut de partea cealaltă a baricadei şi joacă rolul unui preot – el, care e regizor de teatru, şi încă unul foarte cunoscut – cred că e un mare cîştig. De altfel, Radu Jude n-are nici un fel de prejudecăţi legate de actori, aşa că discută despre actori profesionişti sau despre tipi pe care i-a cunoscut în afara profesiei şi i se par foarte interesanţi. E un regizor extrem de atent la oameni în toate momentele şi situaţiile. Aşa că, în momentul în care a apărut cu Sandu Dabija la filmare, cu care şi eu, şi Mihaela lucraserăm relativ recent la un spectacol de teatru de la Teatrul Act, mi s-a părut ceva normal. Dabija e un tip formidabil ca discurs şi are o prezenţă specială, aşa că a fost ceva inedit pentru toată lumea să jucăm împreună. După ce-l vezi ce rol face, n-ai zice că nu e actor. Mie îmi place această provocare în care tu, ca actor, te verifici cumva cînd joci alături de oameni din afară şi ai multe de învăţat.

Jucaţi mult în scurtmetraje. Vă găsiţi mereu energia s-o faceţi?

Actorii români joacă puţin în filme. Dacă ajungi să ai două roluri pe an, sau un rol mai mare în două filme deja e bine. Nu vreau să se înţeleagă că joc în scurtmetraje numai din cauza asta, dar am nevoie de acest exerciţiu. E un efort, bineînţeles. Trebuie să înveţi textul, să-ţi imaginezi anumite lucruri, să spui textul cînd se dă acţiune. Dar dacă faci film o dată la cinci ani, cum ai toate şansele să se întîmple la noi, e foarte complicat, cînd cineva vine şi-ţi propune un scenariu – chiar dacă e vorba despre un student –, să zici că nu te interesează. E important să-ţi faci mîna şi să te antrenezi. Nu zic nici că, dacă joci într-o sută de scurtmetraje proaste, o să-ţi folosească la ceva, dar cumva tot te ajută. Dar, dincolo de acest exerciţiu, în unele scurtmetraje joc pentru că pur şi simplu îmi place scenariul. De exemplu, Bad Penny – făcut de Andrei Creţulescu – mi s-a părut un proiect mult prea inedit ca să poţi spune că n-ai timp sau chef.

a consemnat Ana Maria SANDU